Acest site este cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 - Investeşte în oameni!

Alege Demnitatea

Sacrificiul unei mame

Citat: „Sunt aproape 28 de ani in care a trebuit sa lupt, s-o pun pe fiica mea pe picioare, sa pot macar s-o iau de mana.” Doamna C. a fost, prin prisma detaliilor concrete, cel mai complicat caz implicand persoane cu dizabilitati. Doamna C. are doi copii, un baiat in varsta de 30, respectiv o fiica de 27 de ani. Fata s-a nascut fara glanda tiroida si a inceput tratamentul inca de la varsta de 3 luni, mai intai la spitalul Fundeni, apoi la Institutul National de Endocrinologie C.I. Parhon. Circumstantele concrete ale cazului doamnei C. – care este principalul sprijin al fiicei sale, pe care o supravegheaza constant, 24 de ore din 24, 7 zile din 7, au facut imposibila o intalnire fata in fata. (De fapt ar fi fost cumva posibil, dar asta ar fi insemnat un efort considerabil pentru ea, astfel ca a fost aleasa varianta unui interviu telefonic.) Oricum ar fi, nu e clar ca doamna C. a inteles ca ea, si nu fiica domniei sale, este personajul principal al povestii (desi fata ei este la randul sau un beneficiar al programelor Fundatiei Estuar). E de ajuns sa ii auzi vocea ca sa iti dai seama ce fel de persoana este; de altfel, la transcrierea interviului am descoperit cat de fluent se exprima – in propozitii clare, fara sa piarda sirul logic al povestii, cu detalii clinice precise si, mai ales, cu o hotarare de fier, care razbate mai ales din tonul ferm al glasului. Povestea ei – sau a fiicei, de fapt acelasi lucru, caci aceste doua istorii se confunda pana la indistinctie – are, prin amanuntele concrete ale cazului, un aer vag halucinant; iti vine sa te intrebi cum de aceasta femeie rezista din punct de vedere psihic. Lista problemelor de sanatate ale fiicei domniei sale e foarte lunga, implicand afectiuni endocrinologice, psihiatrice si neurologice, precum si operatii chirurgicale; de altfel, una dintre aceste afectiuni ii pune fetei viata in pericol. La cererea doamnei C., pentru a proteja intimitatea ei si a fiicei sale, am ales sa nu dezvaluim detaliile clinice ale cazului, chiar daca, macar in parte, povestea celor doua femei poate fi inteleasa doar stiind prin cate episoade cumplite au trebuit sa treaca pana acum. Sa spunem doar ca numai citind lista diagnosticelor primite de fata in cursul a aproape trei decenii de viata te intrebi ce persoana ar fi rezistat asa cum a rezistat doamna C. Oricum ai privi lucrurile, e clar ca ele doua au supravietuit intr-un mod care nu poate fi calificat altfel decat eroic. Internarile fiicei doamnei au fost multe, prin mai multe spitale de psihiatrie – in toate marile centre de profil, la Bucuresti (Al. Obregia), la Iasi (Socola) si Campina (Voila). „Au fost si cinci internari intr-un an, se tot schimba tratamentul”, spune doamna la telefon. Prima oara a fost internata in Bucuresti, la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Al. Obregia”, din decembrie 2008 pana in martie 2009. Acum lucrurile s-au schimbat in bine – de doi ani de zile fata ia acelasi tratament, care, dupa toate aparentele, da rezultate bune. In acelasi an, pe cand doamna lucra in comert, s-a intors intr-o zi acasa de la serviciu si si-a gasit fata cazuta pe jos; a chemat ambulanta, a urmat o a doua internare, la spitalul Obregia, dupa patru ore in care fata a fost in coma. „Nu pot sa va povestesc cate peripetii au fost in ziua aia pana am reusit s-o internez, la cate spitale m-au trimis cu ambulanta. Am mai stat trei saptamani, isi revenise din coma, nu stia cum a ajuns acolo, nici acum nu stie ce s-a intamplat. La externare medicii mi-au spus ca nu mai trebuie lasata nesupravegheata, pentru ca are tendinte de suicid. Din 2009 am renuntat la serviciu; luni am externat-o, a doua zi am mers la comisie la Giurgiu si de atunci sunt asistent personal.” Ca asistent personal al fiicei sale, fiind practic singurul ei sprijin, doamna C. nu are luxul de a se imbolnavi. O arsura pe cornee de la pucioasa unui bat de chibrit nu a putut fi tratata exact din acest motiv. „Am ajuns la Urgenta, la Giurgiu, dar nu am avut cu cine sa o las pe fata, pentru ca ma trimiteau la Bucuresti sa ma tratez, nu exista aici un medic oftalmolog de garda. A trebuit sa-mi faca o spalatura aici, la Giurgiu, mi-au pus un pansament, am revenit acasa si am stat asa.” De sot a divortat in 2012 si de atunci ele doua sunt singure. In momentul respectiv toate cheltuielile casei ajunsesera sa se imparta la trei, sotii fiind practic separati din toate punctele de vedere, iar tensiunea ajunsese la cote aproape insuportabile. „Cand fata s-a imbolnavit atat de rau, cand a fost mai rau, atunci si-a luat mana de pe noi”, spune doamna despre fostul sot. „Pentru el, banii pe care ii primea fata de la stat, 293 de lei, erau un venit.” In perioada aceea, barbatul avea un loc de munca, era electronist. „Ma ameninta, iar fetei ii spunea ca vrea s-o ia el, sa aiba grija de ea. Poate voia sa-mi faca mie rau, nu pot sa va explic. A intervenit baiatul si i-a spus sa nu o mai influenteze.” Tot in acel fatidic an doamna a inchiriat o locuinta si s-a mutat impreuna cu fiica. A trecut si ea, tot atunci, printr-o depresie. „Am mers si eu la consiliere [psihologica, n.n.], simteam ca intr-adevar aveam nevoie de ajutor.” Din fericire, tot din 2012 tratamentul fetei a inceput sa functioneze si nu a mai avut nevoie de spitalizari, iar vizitele la spital au fost doar pentru controale. In prezent, cele doua femei locuiesc impreuna, tot cu chirie, in timp ce fostul sot sta singur in fostul lor apartament. „Nu am facut partajul nici pana la ora actuala”, spune doamna. „Am luat doar lucrurile noastre in momentul in care am plecat. Am preferat sa ma mut pentru ca el striga, de pilda, «iar ai uitat lumina aprinsa!», iar fata, la un moment dat, se izolase de tot, nu mai aprindea nici lumina, nu mai deschidea nici televizorul, ii era frica si sa se miste prin casa. In perioada aceea am avut cele mai multe internari cu ea, cinci la numar, de cate trei saptamani fiecare. Am stat cu ea in spital acolo, va dati seama ca nu e usor. Medicii mi-au dat tratament pentru depresie, pentru ca ajunsesem la 43 de kilograme, doamna doctor s-a speriat cand m-a vazut, a crezut ca mor.” La Estuar doamna a ajuns pentru consiliere psihologica, insa pe fiica dansei a inscris-o in programele fundatiei chiar de cand s-a deschis centrul din Giurgiu. „Mi-am dat seama, am recunoscut ca am o problema si am nevoie de ajutor. In cazul nostru depresiile se intampla, nu ne pot ocoli. Medicii m-au avertizat de la inceput ca va fi foarte greu si pentru mine. In momentele in care am avut nevoie sa vorbesc cu cineva am mers la Estuar la consiliere. Sunt aproape 28 de ani in care a trebuit sa lupt, s-o pun pe picioare, sa pot macar s-o iau de mana.” Din punct de vedere practic, vietile celor doua femei depind efectiv una de cealalta. Doamna C. poate iesi din casa doar cel mult pana la coltul blocului, la doua scari distanta, dar nici nu se pune problema sa mearga sa achite factura la electricitate, de exemplu. Daca trebuie sa se duca la medicul de familie pentru a lua reteta, iar fata, din orice motiv, nu vrea sa mearga, doamna C. trebuie sa ramana acasa, ca s-o tina sub supraveghere. Noroc ca medicul intelege situatia. Acasa, medicamentele sunt in permanenta sub cheie. Si totusi, in fata tuturor acestor vicisitudini, exista uneori momente de gratie; cuvantul nu e intamplator ales, caci doamna C., o persoana credincioasa (tine totusi sa precizeze ca nu e o „fanatica”) spune ca a simtit de cateva ori un sprijin de undeva, de sus, ca atunci cand cineva, nu stie cine, i-a facut rost de un medicament scump pentru fata, care costa 1500 de lei si pe care nu si-l permitea. „Mi-au dat lacrimile cand m-au sunat de la Voila sa-mi spuna”, povesteste ea. Pentru doamna C., normalitatea a ajuns sa capete un alt sens. Pentru ea, o zi fericita arata altfel decat pentru oricine altcineva. „Astazi sunt foarte multumita. Am reusit sa iau viza de flotant si pentru mine, si pentru fata. Am luat reteta si scrisoarea medicala, doar peste sase luni mai trebuie sa ne ducem la Campina, pentru alta scrisoare medicala. Am luat toate medicamentele, si pe unul care se gaseste mai greu, desi costa doar vreo sase lei. Am rezolvat tot ce mi-am propus, a fost o zi plina.”