Acest site este cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 - Investeşte în oameni!

Alege Demnitatea
  • Home
  • Articole
  • Interviu cu E. P., autoarea primului testimonial din Romania pe tema violentei domestice

Interviu cu E. P., autoarea primului testimonial din Romania pe tema violentei domestice

O femeie care a suportat cosmarul violentei domestice timp de 20 ani, care a supravietuit cancerului la san si hepatitei C, gaseste la un moment dat puterea sa se ridice de jos (la propriu) si sa inceapa o viata noua. Mai mult decat atat, decide sa isi impartaseasca povestea, pentru a le ajuta, prin exemplul personal, pe femeile aflate in aceeasi situatie sa ia atitudine.
O femeie care a suportat cosmarul violentei domestice timp de 20 ani, care a supravietuit cancerului la san si hepatitei C, gaseste la un moment dat puterea sa se ridice de jos (la propriu) si sa inceapa o viata noua. Mai mult decat atat, decide sa isi impartaseasca povestea, pentru a le ajuta, prin exemplul personal, pe femeile aflate in aceeasi situatie sa ia atitudine. Simte ca aceasta este menirea ei-lupta cu fenomenul violentei in familie. In interviul de mai jos mi-a vorbit despre felul cum a luat nastere testimonialul ei si decizia de a-l face public, despre momentul cand a decis sa puna punct cosmarului in care traia, dar si despre cum este viata ei acum, pentru ce lupta si ce isi doreste sa realizeze in viitor. Ce v-a determinat sa asterneti pe hartie experienta dvs de viata? Mai ales in ultimii ani de casnicie, simteam ca ma sufoc, ca nu mai pot continua lupta cu boala in acele conditii de umilinte si teroare. Atunci am inceput sa scriu pe calculator franturi de ganduri, pe care le salvam pe un stick. Simteam desertaciunea vietii mele, ma durea ingrozitor faptul ca am dat-o in bara in casnicie, ca de fapt, sotul meu nu era sufletul meu pereche … si alte astfel de ganduri, care pe undeva dau frumusete unui suflet. Nu m-am gandit in acel moment ca voi scoate o carte. Eram singura in interiorul meu si aveam nevoie sa imi descarc durerea ca sa nu innebunesc. Ce ati simtit atunci cand ati citit povestea propriei vieti? Cand am adunat toate acele istorioare si framantari, si cand le-am citit prima data, am avut impresia ca cineva a trait si a simtit exact ca mine. Apoi mi-am spus: “Dar le-am scris eu…” si cuvintele sotului meu, repetate de atatea ori, reveneau si ma rascoleau, imi dadeau fiori de teama: “Tu nu esti in stare sa scrii o scrisoare, nu sa il ajuti pe copil la teme, stai departe de el.” Cand am trimis acel e-mail la redactia unei reviste pentru femei, vroiam doar ca cineva sa imi citeasca manuscrisul, sa imi confirme ca e bine scris, ca sunt in stare sa scriu o scrisoare. Ce v-a determinat sa dati mai departe experienta asternuta pe hartie, sa o faceti publica? Toata viata am incercat sa fac bine in jurul meu. Nu stiu daca am reusit intotdeauna, dar m-am straduit sa nu fac rau. Stiind ce inseamna o viata traita in iad, imi doream sa nu mai existe femei care sa aiba soarta mea sau chiar mai rea. Noptile nedormite, teroarea, care domnea in casa, frica care se citea in ochii nostri si tacerea aceea. Violentele fizice, dar mai ales acele umilinte imi doream sa nu le mai simta nimeni. Cand m-a intrebat redactorul-sef al revistei unde trimisesem manuscrisul ce vreau sa fac cu el, mi-am spus ca, daca o singura femeie, dintre cele care imi vor citi cartea se va regasi si va lua atitudine, mi-am implinit menirea si are rost sa imi pun viata pe tava in fata tuturor. Imi doream sa fac asta, dar decizia am luat-o doar dupa ce am avut acordul copiilor. Autor: Lilia Mindru