Acest site este cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 - Investeşte în oameni!

Alege Demnitatea

In cautarea unui viitor

Citat: „Nu ma consider o persoana cu handicap. Dorinta mea este sa ma duc la munca.” La telefon, domnisoara M. are vocea unei scolarite. Are 28 de ani si se confrunta cu probleme de natura psihica de la varsta de 18 ani. De vina este un episod depresiv pe care l-a avut in liceu, determinat probabil de o intamplare nefericita din familie: doi frati ai ei „s-au pierdut” in jurul varstei de 20 de ani, amandoi bolnavi de schizofrenie. Alegerea cuvantului nu este probabil intamplatoare; desi la telefon domnisoara M. suna ca o persoana sigura pe sine (e fluenta, perfect coerenta, chiar iritata de intrebari, din cand in cand), este aproape sigur ca acest eveniment trist a fost perceput ca o „pierdere” in ambele sensuri – atat a celor doi frati, in subteranele unei boli psihice, cat si ca indepartare a lor de familia care i-a „pierdut”. „Pe mine m-a marcat lucrul asta”, spune ea. „Pe vremea aceea nu puteam sa accept lucrul asta, ca acum, cand iau lucrurile ca atare. Am avut un episod depresiv, am fost si internata la Bucuresti, a fost prima si ultima, sper, de pana acum.” In decursul anilor, diagnosticul a trecut de la tulburare de tip depresiv la tulburare bipolara. „Nu stiu ce este, pana la urma; dar probabil e vorba de o tulburare bipolara.” Dupa terminarea liceului, „asa cum am putut”, spune domnisoara M. (si nu poti sa nu te intrebi cum a reusit sa treaca, la o varsta delicata, printr-o astfel de incercare), „intr-un moment mai disperat, cand unul dintre fratii mei urla noaptea, iar eu nu-i intelegeam starile si aveam senzatia ca nu merit toate lucrurile astea, m-am mutat de acasa sa stau cu primul meu prieten, la 40 de kilometri distanta de ai mei. Locuiam cinci persoane in doua camere, era cam inghesuiala, era mai greu.” Odata despartita de familie, viata domnisoarei M. nu a devenit mai usoara, din cate spune, desi evita sa dea detalii: „Eu, fiind un copil ascultator, aveam senzatia ca trebuie sa ascult pe toata lumea.” Dupa ce a plecat de la prietenul ei – pe care il considera si acum sot, pentru ca a fost o relatie serioasa – domnisoara M. s-a intors acasa. Acum sase ani, intr-o anexa a casei nationalizate in care locuia familia ei, i se amenajase o camera a ei, cu ajutorul unui imprumut de la Casa de Ajutor Reciproc. „Cu multa greutate reusesc sa rezolv ceva, asta ma doare cel mai tare”, spune fata, si in tonul ei vag resemnat se ghiceste povara neajunsurilor materiale cu care se confrunta. Domnisoara M. nu are deocamdata un loc de munca; a lucrat doar anul trecut, la vie, munca necalificata, din primavara pana in toamna. Ar putea fi vorba, pur si simplu, de ghinion sau de faptul ca nu a sfatuit-o nimeni unde si cum sa isi caute de lucru. La telefon pare o persoana perfect functionala, gata sa se adapteze la cerintele unui loc de munca. „Persoana care m-a indrumat catre Fundatia Estuar a fost doamna doctor psihiatru, la care mergeam de la 18 ani”, spune domnisoara M. Cand am fost la dansa si mi-a facut propunerea sa merg la Estuar aveam 25 de ani. Mi-a spus ca acolo se fac cursuri si mi-a spus ca as putea sa ma duc si eu. Mi-a suras ideea si chiar am facut un curs de patiser.” Din spusele ei, un alt motiv care a facut-o sa apeleze la serviciile fundatiei a fost posibilitatea de a socializa. Spectrul singuratatii e ceva care probabil o sperie: „In adolescenta aveam foarte multe prietene, care pe urma au plecat de aici, in alte tari, sau s-au casatorit. M-am dus [la fundatie, n.n.] mai mult ca sa am unde sa trag, unde sa ma duc. Acum nu mai pot sa fiu asa de deschisa cu oamenii; oamenii te judeca.” Teoretic, faptul ca sufera de sindrom bipolar n-ar trebui sa reprezinte un impediment in viata. Cu medicatia adecvata, numerosi bipolari duc vieti perfect normale; exista exemple celebre, ca actorul american Jim Carrey. Insa domnisoara M. se confrunta cu aceleasi presiuni de tip social pe care le intalnesc oamenii sanatosi. La 28 de ani, spune tanara, „nu am nimic din lucrurile pe care ar fi trebuit sa le am pana la varsta asta – sau le-am avut si le-am pierdut.” Un prim pas ar trebui sa fie, fireste, un loc de munca, adica, in esenta, castigarea unei vieti autonome. „Asta aveam in cap, dar nu mi-a mai stat mintea la asta. Acum fac consiliere si incerc sa ma indrept catre munca, sa ma concentrez pe asta.” Lipsa ei de concentrare are probabil o explicatie in mediul in care a trait o perioada, cu fostul ei partener – un context marcat, spune ea, de haosul vietii in comun a unei gospodarii cu trei familii si trei copii (de unul dintre acestia din urma se ocupa, in perioada respectiva, domnisoara M.) E perfect constienta de impactul acelei perioade asupra vietii ei si recunoaste ca alaturi de familia ei naturala are parte de „mai multa disciplina”. In ceea ce priveste relatiile personale, in afara de prima a mai avut una, de scurta durata, de numai doua luni. Din fericire, are o familie in care nu au existat episoade de violenta conjugala, parintii ei nu s-au certat niciodata. Exista si mici semne imbucuratoare: de trei ani de zile, fratele cel mic s-a mai linistit, nu mai e agresiv si raspunde la tratament. Din pacate insa, ambii frati vor depinde toata viata de parintii lor. „Mama se dedica numai lor, fata de mine… Tata a inceput si el sa fie mai dur cu mine, pentru ca ma vede ca nu am facut mai nimic. Ma mai ciondanesc cu el. Eu i-am fost de ajutor de curand, am avut grija de el cand s-a operat, am alergat cu el, pentru ca nu era nimeni din familie sa se ocupe de el.” Vorbind despre tatal ei, e ca si cum acesta ar fi de fata si ar purta un dialog cu el: „Eu am facut multe, nu stau degeaba, tot timpul am facut ceva si fac, nu stau, cum imi zice tot timpul, ca nu fac nimica! Am incercat sa misc si eu ceva…” Evident, sentimentul nerealizarii e ceva care o apasa. „Nu ma consider o persoana cu handicap”, spune ea, si insista: „Dorinta mea este sa ma duc la munca.” Si-ar dori, spune, sa lucreze undeva intr-un restaurant. Pe de alta parte, a ratat de doua ori examenul de bacalaureat si spune ca acum „nu-i mai sta capul la asa ceva. Dar trebuie sa fac fata. Si mama, si bunica sunt doua persoane foarte puternice, cu toate problemele pe care le au nu s-au vaitat niciodata. Am toata viata inainte.” Cat despre boala care ii afecteaza familia, spune ca ea crede ca e ceva mostenit; doi frati ai mamei sale au avut aceleasi probleme. „Doamna psiholog mi-a spus ca daca va exista cineva mai puternic in familie, va rupe lantul.”