Acest site este cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 - Investeşte în oameni!

Alege Demnitatea
  • Home
  • Articole
  • Acum putem sa radem din tot sufletul - Interviu cu autoarea primului testimonial din Romania pe tema violentei domestice

Acum putem sa radem din tot sufletul - Interviu cu autoarea primului testimonial din Romania pe tema violentei domestice

O femeie care a suportat cosmarul violentei domestice timp de 20 ani, care a supravietuit cancerului la san si hepatitei C, gaseste la un moment dat puterea sa se ridice de jos (la propriu) si sa inceapa o viata noua. Mai mult decat atat, decide sa isi impartaseasca povestea, pentru a le ajuta, prin exemplul personal, pe femeile aflate in aceeasi situatie sa ia atitudine. Simte ca aceasta este menirea ei-lupta cu fenomenul violentei in familie. In interviul de mai jos mi-a vorbit despre felul cum a luat nastere testimonialul ei si decizia de a-l face public, despre momentul cand a decis sa puna punct cosmarului in care traia, dar si despre cum este viata ei acum, pentru ce lupta si ce isi doreste sa realizeze in viitor. Ce v-a dat puterea sa rupeţi lantul violentei si sa nu va mai intoarceti niciodata inapoi? Copiii au fost puterea mea! Cand am realizat ca ei ma aparau pe mine si nu eu pe ei, mi-a fost rusine. Nu era menirea lor sa faca asta! Eu trebuia sa ii apar, nu ei pe mine! Cand fiica mea de 9 ani a luat atitudine si a avut curajul sa il infrunte intr-o criza de furie si violenta verbala, am simtit ca ma sufoc. A fost picatura care a umplut paharul. Am inceput sa caut modalitati de a-l evacua din casa. Nu exista inca Ordinul de protectie, ma intreb si acum: “Daca exista, oare aveam sanse sa il scoatem din casa?” Faptul ca o victima pleaca o perioada din acel mediu si se reintoarce, e greu de inteles pentru cei care nu au fost in aceeasi situatie. De aici vin cei douazeci de ani de incercari menite sa salveze casnicia mea. O casnicie nu e un drum lin, sunt incercari, sunt urcusuri si coborasuri destule. Traditionalismul imi spunea ca daca ceva nu merge si e stricat, nu il aruncam, incercam sa il reparam. Dar la un moment dat nu mai poti repara si atunci arunci. Douazeci de ani de incercari. Nu mai e drum de intoarcere. Niciodata. Amenintarile si hartuielile continua si in ziua de azi, dar nu mai au puterea aceea. Puterea de a trece peste astea vine din interior, de felul cum privesti lumea. Daca gandesti pozitiv si iei partea frumoasa a vietii, gandurile negative nu mai ajung pana la tine. Cat de mult experienta traita si-a lasat amprenta atat asupra dvs., cat si a copiilor dvs? Trecutul, douazeci de ani si-au pus amprenta pe sufletul meu. Multe umilinte revin in minte, inca sunt vii, e greu sa scapi de ele. Dar traiesc cu ele si incet-incet, incep sa se estompeze. Douazeci de ani de frica ne-au modelat, ne-au schimbat, ne-au intarit. Dar, pe de alta parte, inca ne luptam cu amintirile care ne chinuie, insa din ce în ce mai rar. Le accept, ca nu am incotro. Cine nu ar vrea sa scape, sa stearga cu buretele si sa o ia de la inceput? Un fel de „tabula rassa” a sufletului, a mintii, dar ne acceptam si ne asumam trecutul. Nu cred ca exista alte alternative. Copiii sunt cei care cresc in atmosfera asta, pentru ei in acele momente nu exista alternativa. Ei nu pot alege sa plece din familie, ei nu stiu cum e altfel, poate ca lor li s-a parut ca asa e normal, cine stie ... Cert e ca la fiica mea inca mai exista nesiguranta, neincredere, dar ce ne bucura acum este ca am invatat sa radem din tot sufletul. Nu ai cum sa intelegi, ceea ce inseamna pentru noi acum faptul ca, putem rade din tot sufletul! Cum este viata dvs. acum? Care este noul drum pe care mergeti? Sau lupta pe care o duceti? Ce va doriti sa realizati? Nu pot sa spun ca viata mea e roz, e foarte grea, ma lupt in fiecare zi sa supravietuim, dar linistea si pacea pe care o avem in suflet si in casa de cand am ramas singuri compenseaza aceste greutati. Douazeci de ani sotul meu mi-a repetat ca nu sunt buna de nimic, ca sunt un nimeni, ca nu stiu sa vorbesc si acum, in fiecare luni seara, la un post de televiuziune local, pe internet, moderez o emisiune in direct despre violenta in familie. Am primit un SMS de la el in care imi spunea ca stiu sa vorbesc datorita lui, ca el m-a invatat, ca el este cel destept si cult, si ca eu doar il copiez. Da, douazeci de ani de tacere pentru ca nu stiam sa vorbesc si ma faceam sau il faceam de ras cand mergeam in societate. Drumul meu acum in viata inseamna lupta cu fenomenul violentei in familie. Cineva spunea „violenta de acasa.” Nu e ciudat? Sa asociezi termenul de violenta cu „acasa”? Lupta mea personala acum este cu violenta emotionala. Imi doresc sa pot ajuta femeile sa treaca peste aceasta forma de violenta, care nu e spectaculoasa, dar ucide incet pe dinauntru. Din pacate, judecatorii nu recunosc aceasta forma, pentru ca este foarte greu de dovedit. Dar eu cred ca atata timp cat ea exista, trebuie sa fie si ac de cojocul ei. Autor: Lilia Mindru