Scrisoare deschisă

Dragă Andreea, îți scriu aici deoarece tocmai am reușit să ”răsfoiesc” și eu puțin site-ul tău și am dat peste această campanie și această modalitate de a-ți comunica ”povestea mea”. Deși nu doresc să particip la vreo selecție a poveștii mele, în vreo competiție anume, am simțit să-ți trimit scrisoarea, pe care am scris-o în urmă cu vreo doi ani, și pe care am adresat-o lumii, din jurul nostru, care, atunci când divorțezi, din cauza violențelor primite din partea celui de lângă, ești judecată foarte, foarte aspru ori greșit. Așa cum îți spuneam, mi-aș dori pur și simplu să ajungă la tine, doar să o citești și tu, eventual să o împărtășești pe pagina ta, pentru alte femei, care s-au confruntat cu aceste judecăți, ca și mine. Cu aleasă prețuire, Ștefania. P.S. În prezent, lucrez la o carte, în care voi introduce și această scrisoare, de revoltă. Lectură plăcută, Andreea! 'Dragă' mentalitate, Am vrut demult să-ţi scriu, dar ultimele şapte luni chiar am fost ocupată. Scrisoarea mea va fi directă şi deschisă. Aş fi vrut-o închisă, drept să-ţi spun, dar ar fi fost monolog şi păcat de prietenii mei, de 'feisbuc', care-şi doresc să-mi mai citească gândurile. Mie, îmi miroşi a lipsă de evoluţie, a absenţa experienţei de viaţă, a minte îngustă. Într-un cuvânt, aş spune că-mi miroşi a comunism. Şi, după atâţia ani de când îmi duc acest statut ca pe-o cruce, nu ţi-o spun cu nervi şi reproş, precum ai merita, ci, acum, ţi-o adresez cu înţelepciune şi răbdare, adunate odată cu trecerea anilor şi de pe la Femeile din aceeaşi situaţie, ca a mea. Divorţate, da, căci se-ntâmplă... şi crede-ne, pe cuvânt, că nu ne-o dorim, mai ales atunci când mai avem şi un înger de copilaş cu acela, pe care cândva, îl vedeam cel mai frumos, bun, deştept, bla bla bla, bărbat din zilele noastre. De atunci. Ce vreau să ştii tu, 'dragă' mentalitate românească, este că, pe lângă faptul că nu mi-am dorit să mă aleg cu statutul de "mamă-singură", pentru că nu ma aflu printre nu fericitele ci macar liniştitele care împart totul la doi (totul ce ţine de copil, bineînţeles), eu şi încă alte vreo câteva zeci de mii, ne-am tot strofocat şi am plâns şi ne-am chinuit şi ne-am ascuns lacrimile, scrâşnind din dinţi, de-a lungul anilor să-ţi dovedim ţie, nenorocito, că ne judeci atât de aspru cum nu judeci criminalii ori pedofilii sau hoţii. Şi nu te uita aşa strâmb acum la mine, pentru că, în cazul meu, aşa a fost! De fiecare dată. Dar eu nu am omorât pe nimeni, ştii ?!? Dimpotrivă. La un moment dat am salvat o viaţă. I-am redat-o şi-mi mulţumeşte în gând şi-acum, sper, cred, citind rândurile acestea... Nu am furat şi nici nu am dat în cap cuiva! Nu am avut intenţii rele şi nu mi-am bătut joc de cel cu care am conceput îngeraşul pe care-l am. Deşi ar fi meritat. Contrar chiar! Şi ca mine, ţi-am zis, suntem grămezi! Mormane de astfel de Femei! Care nu am avut pe umărul cui plânge când cea mică făcea febră şi fugeam cu ea pe braţe la spital, când a început să spună primele propoziţii, când a scris primele cuvinte, când a început să ceară o jucarioară sau un pantofior. Şi nici rochiţele nu i le-am cumpărat vreodată având şi părerea lui. De nopţile întregi nedormite, albe, de legănatul până-mi amorţeau toate cele, ce să-ţi spun eu ţie?!? Când tu, mai mult decât sigur, nu ai cea mai de preţ împlinire pe lume - copiii, ci eşti... eşti ceva care trăieşte mai mult decât o cioară, cred, pentru că altfel nu-mi explic cum ai putut îndoctrina într-o aşa manieră generaţii întregi ale unui popor atât de numeros… Mai mult decât atât, tot din cauza ta, nenorocito, n-am meritat să mă gândesc că mi-aş putea reface viaţa vreodată. Cu-atât mai puţin lângă un bărbat care să nu fi fost, şi el, căsătorit anterior. Pentru că acela… burlac, "acela nu este pentru femei divorţate!" – parcă şi-acum te mai aud. Şi asta pentru că tu, nenorocito, ai avut grijă să cultivi sămânţa asta de comunism în noi, dar mai ales în cei care ne-au crescut. Ăştia, mai copţi la vârstă, (nu la minte – pentru că aceştia înţeleg viaţa aşa cum vine dânsa...) chiar nu concep măritişul între eu-divorţată şi el-cavaler. Ce nu ştii tu, 'dragă' mentalitate, este că de la o vreme, nu că m-am resemnat, dar nu-mi mai pasă de tine! Şi, prin scrisoarea asta, îţi transmit că vreau şi-mi doresc şi strig, cu toate corzile mele vocale, tuturor acelor Femei ca mine, să nu-ţi mai dea apă la moară şi să te ignore pe tine şi pe toţi aceia pe care ai pus tu stăpânire! Căci noi vrem mai mult, pentru că merităm mai mult ! Cu mândrie (nu din aceea păcătoasă), Venus.