Viata mea de "sotie'
In afara faptului ca am 2 copii minunati pe care ii iubesc enorm, imi urasc viata, urasc ce am devenit alaturi de "sotul" meu, urasc faptul ca sunt atat de lasa si nu pot face nimic pentru linistea mea si a copiilor mei, pentru fericirea lor, pentru ca fericirea mea sunt copiii mei, si daca ei sunt fericiti, sunt si eu fericita si linistita.M-am saturat sa stau cu frica in san, sa nu spun ceva gresit ce l-ar putea scoate din sarite, mereu e violent fizic si verbal si nu doar cu mine, ci si cu baietii, si asta ma dispera.Multi ar spune sa o iau de la capat, dar e atat de usor de spus insa foarte greu de realizat. Desi lucrez, practic sunt dependenta de el, si nu neaparat financiar ci mai mult emotional as putea spune, mereu imi spune ca daca ar fi sa divortam imi va lua copiii, iar eu fara ei sunt nimic, sunt moarta fara ei, sunt ratiunea mea de a trai, si de asta indur tot, umilinte jigniri, palme, pumni, tot. Mereu i-l iert si imi tot spun ca poate maine va fi mai bine, desi sunt constienta ca ma amagesc singura. Plec de la de serviciu cu inima cat un purice, punandu-mi intrebarea "azi cum va fi?" trec pe langa biserici si ma rog mereu sa fie bine. mai rau e ca tin tot in mine,nu am cui sa ma plang, mereu trebuie sa pastrez aparentele, desi parintii mei sunt foarte apropiati, nu le pot spune ptin ceea ce trec,ma simt parca vinovata fata de ei, tatal meu si el mai violent din fire, atat in copilaria mea si in comportamentul cu mama, nu a fost de acord cu relatia cu sotul meu de la inceput, si probabil l-ar distruge daca ar afla ceva. nu pt spune ca ma bate zilnic, insa ma terorizeaza psihic prin vorbele lui, prin jignirile lui, imi spune in gluma cica, ca vrea sa ma innebuneasca sa ma poata baga la spitalul de nebuni, o internare ,2 3 si scapa de mine. cel mai ciuda mi-e ca se poarta urat cu copiii ii pedepseste din orice, ii injura, si mereu i-l rog sa nu mai faca asta si ma pocneste de fiecare data si imi spune sa nu mai mai bag cand el pedespeste copiii., de multe ori in vin in cap fel de fel de ganduri necurate, imi vine sa ii dau cu ceva in cap, cred ca doar asa as putea scapa de el. mereu e gelos desi nu ii dau motive, desi nu sunt o frumustete de femeie, am ajuns practic o epava de femeie din ceea ce am fost cand l-am cunoscut, acum am 26 de ani, iar el 28, ne-am casatorit civil pe cand aveam 20 de ani, m-am grabit stiu, primul copil a aparut imediat dupa cununie, eram deja insarcinata cand ne-am cununat. asta a fost prostia mea, am luat decizii de viitor prea repede, fara sa i-l conosc mai bine, si acum regret, regret pana si ziua in care l-am cunoscut. Am ajuns pana si sa ma neglijez pentru a nu-i mai da motive de gelozie, degeaba, si culmea e ca el e cel care m-a inselat, si nu numai odata, dar desi am avut dovezi , mereu neaga. Profita de fiecare motiv pentru a-mi mai da cate o palma, ba ca am facut mancarea prea sarata, ba ca borsul e prea acru ba ca nu am facut aia si tot asa... vIata mea alaturi de el e un calvar, sa da orice sa ma eliberez de el, dar mi-e atat de greu. Copiii sunt inca mici, cel mare are 6 ani, iar cel mic face in curand 4, desi ei sunt motivul pentru care sunt inca cu tatal lor, stiu sigur ca ma vor judeca mai tarziu ca nu m-am despartit de el, asa cum fac si eu acum cu mama mea. Poate mai tarziu, cand ei vor ajunge la o varsta potrivita, incat sa decida alaturi de cine vor sa stea, sper sa vina repede acea zi... Ar mai fi multe de spus, faorte multe , ma simt totusi mai eliberata acum ca am scris aceste randuri, insa totusi ingrijorata , dimineata m-a sunat foarte nervos, se pare ca unul din copii a zgaraiat ecranul televizorului, "va omor in bataie" acestea au fost cuvintele lui inainte de a inchide apelul... Mai du-te acasa, acasa unde se presupune ca ar trebui sa ajungi cu bucurie, dar doar se presupune....