Vocea doamnei MM, cu un abia sesizabil (si poate inselator) accent moldovenesc, suna calda si plina de bunatate; aveam sa aflam, pana la sfarsitul interviului, si de ce. Doamna MM a ajuns sa apeleze la serviciile Fundatiei Estuar pentru a o ajuta pe fiica ei in varsta de 22 de ani, diagnosticata cu autism si beneficiar al programelor fundatiei. Familia mai are un fiu, absolvent al unui masterat la ASE, care lucreaza si are o buna pozitie sociala. Fata, pe de alta parte, a urmat cursurile unei scoli speciale; avand probleme mari de comportament, atat ea, cat si mama ei au trecut la un moment dat printr-o perioada critica, pe care au depasit-o cu ajutorul tratamentului si cu consiliere psihologica din partea personalului fundatiei. Sotul dansei, spune doamna, „ar avea si mai multa nevoie” de consiliere. Cum statea acasa cu fiica ei, doamna MM a urmat si un curs oferit gratuit de fundatie. „Nu pot spune ca m-am angajat, dar psihic m-am intarit, acum imi dau seama ca pot sa fac orice, pot sa rezolv orice, chiar daca sunt probleme foarte grave, ma refer la devieri de comportament ale fetei, cand nu e chiar usor.” Autismul fetei a fost descoperit cam de la varsta de trei ani. Foarte probabil, cauza a fost la nastere, fetita nascandu-se cu cordonul ombilical infasurat de doua ori in jurul gatului, in cazul ei fiind vorba, spune doamna, de autism organic. Tratamentul copilului a inceput de timpuriu; pentru ca medicii din Ploiesti „nu au mai tinut pasul”, in prezent fiica doamnei MM este tratata de medici de la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Al. Obregia” din Bucuresti. Viata alaturi de o persoana cu autism poate fi uneori extrem de dificila; perioada in care fiica doamnei MM a trecut prin niste tulburari de comportament a fost una care i-a pus pe parinti la grea incercare. in afara de accesele de violenta (si fizica, nu numai verbala), in astfel de momente „apar tulburari mari ale somnului, nu mai doarme noaptea. Nu sta nici linistita, incepe sa mai tipe, sa mai deranjeze, noi [ea si sotul, n.n.] efectiv plecam pe strazi atunci, ca sa se mai linisteasca. Cu tratament le depasim, dar sunt stari mai urate, mai grele; chiar si un om cu psihicul tare tot mai cedeaza.” Cursul de agent comercial organizat de fundatie pentru mama s-a dovedit in cele din urma a aduce beneficii si pentru fiica ei. „Fata trebuie supravegheata tot timpul. M-a ajutat foarte mult sa fac cursul, pentru ca ma duceam cu fata. Poate ca la momentul acela beneficiarii [persoanele inscrise in programele fundatiei, n.n.] plecau acasa, ca sa se tina cursul, si fetele de acolo chiar aveau grija de ea, ca sa stau eu la curs si sa imi vad de program. Au fost tare dragute. Puteau sa zica «nu poti».” in timpul conversatiei, in fundal se aude vocea fiicei, care cumva a prins din zbor subiectul discutiei si striga numele „fetelor” care au stat cu ea in timpul orelor de curs: „Domnisoara Gabriela! Domnisoara Aura!” Doamna inca lucreaza; prin bunavointa patronului firmei, are un program lejer, care ii permite sa aiba mai mult grija de fata. Fundatia a devenit, oarecum, a doua casa a fetei: „O las pe ea la fundatie, ea ramane acolo cu colectivul si eu ma duc la treaba. Ei ii place acolo, la fundatie, comunica foarte bine cu colectivul, e integrata, n-as vrea sa piarda lucrul asta, stiti, pentru ca ea se integreaza greu.” Din spusele doamnei MM, vizitele la fundatie par a indeplini rolul unor servicii de socializare: „Eu ii mai zic «stai cuminte, nu rade, nu face, nu drege» si incerc s-o las macar atunci, un sfert, o jumatate de ora, sa nu mai fie doar in compania mea.” in trecut, doamna a fost profesoara de chimie, pana in 1991; cum in acei ani fata se simtea mai bine si urma cursurile unei scoli ajutatoare, mama ei avea timp sa lucreze. in 1991, posturile au fost restructurate, iar in urmatorii patru ani doamna MM a predat la scoala ajutatoare din Valenii de Munte, dupa care a plecat in productie, lucrand la o sectie de jeleuri, serbeturi si fondante din Ploiesti, iar apoi a facut o scoala postliceala de contabilitate, gandindu-se la un program de munca mai usor, care sa ii ingaduie sa se ingrijeasca de fiica ei. La actualul loc de munca, s-a mai degrevat de probleme, insa evolutia fiicei sale ii da sperante: „Ma gandesc ca s-ar putea cu timpul sa isi mai revina, sa nu mai fie nevoie de atata tratament.” Oricum, in ultimii patru ani, cam de cand starea fetei s-a mai inrautatit, doamna MM a lucrat dupa un program mai putin strict. Acum fata nu mai are tulburari comportamentale atat de mari; a mai avut un episod anul asta, cand parintii au internat-o la spitalul Obregia, dar medicul i-a asigurat ca deocamdata fata nu se afla in niciun pericol. Cand era mica fata, a fost numai la scoala speciala. „Mi-aduc aminte ca in primul an, intr-un trimestru a stat numai cinci minute in clasa, nu voia sa stea cu alti colegi. Asta pana a inceput sa prinda gustul. imi aduc aminte ca luam gogosi din apropiere, ea spunea «nu merg la scoala!» si ii spuneam ca nu mergem la scoala, mergem doar sa le dam copiilor gogosi, iar cand intram in clasa o puneam sa le imparta ea. Cand vedea ca le face placere, incepea sa mai stea pe langa ceilalti copii. Asa, usurel, usurel, am invatat-o sa stea la scoala, sa intre in colectivitate, ca respingea colectivul.” La scoala ajutatoare, integrarea a fost dificila de ambele parti; cei de acolo, isi aminteste doamna MM, erau foarte speriati de diagnostic, pentru ca avusesera de-a face cu cazuri de autisti care se automutilau. Pentru mama, consilierea oferita de fundatie a avut efecte pozitive. Cu siguranta, a asimilat foarte bine (deformatie profesionala?) lectiile psihologilor. „Printre altele, am fost invatata, de exemplu, sa uit. Dupa ce trece cate un episod din cele rele si apoi vin si parti mai bune, sa incerc sa le uit pe cele urate, sa scap de ele din memorie, sa ramana numai partea frumoasa. Sau cum sa ma comport, cum sa nu bag in seama, cum sa trec peste lucrurile rele. si intr-adevar, consilierea a dat roade asupra mea; in plus, schimbandu-mi comportamentul am ajutat si fata sa-si revina; nu cred ca doar tratamentul ajuta.” Aceasta este ceea ce psihologii numesc „a lucra cu tine”, altfel spus, a-ti examina cu atentie comportamentul, reactiile, actiunile si motivatiile, pentru a ajunge la un anumit rezultat. Adesea ignorata, consilierea psihologica este unul dintre instrumentele cele mai eficace aflate la dispozitia unei familii care se confrunta cu o criza. Despre sotul dansei, doamna MM spune, in schimb, ca-i e teama sa nu fie si el afectat. „Nu sunt nici psiholog, nici psihiatru, dar cateodata cred ca ajunge la atacuri de panica si ii e frica sa recunoasca. Eu recunosc cand am cate o cadere, imi dau seama ca am nevoie de ajutor. Eu nu evit subiectul, nu ma rusinez, dar el e mai introvertit, stiti… Eu simt ca si daca povestesc cuiva, nu neaparat ca sa-mi dea un sfat, parca ma usurez cumva pentru ca am povestit.” Atitudinea doamnei arata primul pas ce trebuie facut, caci nu poti fi ajutat daca nu ceri ajutor. Iar beneficiile pot fi imediate: „Cand vin aici, beneficiarii simt ca mai este cineva alaturi de ei, ca nu sunt singuri”, explica psihologul Adrian Florin Socol. Cu fata, doamna MM a ajuns la Fundatia Estuar acum patru ani, dupa ce mai trecuse momentul de criza, dar de activitatea organizatiei stia de mult. Aflase mergand an de an la comisia de evaluare a persoanelor cu handicap; secretara comisiei fusese medicul fetei la scoala ajutatoare. „Eu ma gandeam mereu la viitor si i-am spus «acum e la scoala, e bine ca e la scoala». si mi-a spus «aveti noroc, exista o fundatie». Cred ca cel mai greu, ca parinte, este sa fii in situatia in care iti dai seama ca nu ai cum sa mai ajuti, cand [situatia, n.n.] te depaseste.” Exista parinti de copii autisti care vad in boala acestora si parti frumoase. Chiar daca multi nu ar fi de acord, acesta este totusi un punct de vedere frecvent intalnit in istorie. Boala mintala a fost adesea privita ca un semn al unei intelepciuni superioare sau chiar al gratiei divine; este suficient sa ne gandim la personajul lui Don Quijote. „Fata de oamenii normali nu se jignesc asa usor, sunt alt fel de oameni. Ca suflet, sunt niste oameni atat de curati… Lumea de obicei fuge de ei, pentru ca sunt bolnavi, dar sunt foarte curati. Eu mi-am pierdut odata portofelul, nu stiam unde l-am pus, iar ei il pusesera bine, dar daca nu intrebam nu mi-l aratau. Sunt cu totul altfel, sunt foarte curati sufleteste, sufera unul pentru celalalt. Pe mine ma invata in fiecare zi cate ceva, prin ce vad la ei.”