„Am avut un caz cu o persoana seropozitiva, a trebuit sa o duc la Bucuresti si mi-am luat si copilul, si sotia dupa mine si am dus persoana respectiva exact unde trebuia. Altfel, de ce mai esti voluntar? Pentru ce?” Citat: „Am avut un caz cu o persoana seropozitiva, a trebuit sa o duc la Bucuresti si mi-am luat si copilul, si sotia dupa mine si am dus persoana respectiva exact unde trebuia. Altfel, de ce mai esti voluntar? Pentru ce?” Jumatatea mai scunda a duetului, Costica, e un barbat subtiratic, cu un ten masliniu, pieptanat cu grija. Sub camasa albastra, calcata la dunga, pare numai oase si tendoane, dur ca piatra. E mai putin locvace decat amicul sau, in schimb compenseaza printr-o anume gravitate; uneori pare sa-l ia pe Ionica peste picior si nu sunt sigur ca acesta din urma isi da seama. „Cursul in sine [de operare a unui calculator, n.n.] ne-a ajutat”, spune Costica. „La curs am cunoscut si persoane cu handicap. Pentru noi a fost ceva nou sa luam contact cu astfel de persoane. Fiind si voluntar la Asociatia Licurici, a fost cu atat mai bine.” Cu Fundatia Estuar a intrat in contact prin intermediul paginii de Facebook a organizatiei. Pentru Asociatia „Licurici” lucreaza cam de trei ani si jumatate-patru, insa in trecut a avut un loc de munca plin, cu program normal. „Am lucrat 15 ani, adunat, pentru o fabrica de constructii in port. Am fost sudor specializat in sudura autogena, apoi am intrat in somaj cand s-a inchis fabrica… Apoi am mai gasit de lucru ca paznic…” Problema unui loc de munca e comuna in cazul femeilor victime ale violentei domestice, pentru cei cu dizabilitati, dar si pentru persoanele care traiesc cu HIV. Motivele sunt insa foarte diferite: castigarea autonomiei personale in primele doua cazuri, in vreme ce pentru seropozitivi esentiala este posibilitatea insertiei sociale si combaterea discriminarii. Prin urmare, cand am discutat cu Costica interpretarea mea asupra incercarilor lui de a-si gasi un loc de munca fusese eronata; fusesem lasat sa cred ca el este unul dintre cazurile, frecvente in orasele de provincie care au functionat in timpul regimului comunist ca mari centre industriale, de victime ale esecului acestor mamuti ceausisti, a caror prabusire, intentionata sau nu, a distrus uneori intregi comunitati. „Eu mi-am gasit [un loc de munca, n.n.], mi-am depus CV-ul datorita cursului astuia, dar dansii [potentialii angajatori, n.n.] mi-au transmis ca sunt absolvent doar, iar lor le trebuie un om cu experienta. Imi gasisem un job ca operator de calculator, mi-am depus CV-ul si asta mi s-a spus, ca le trebuie un om cu vechime. Dar astea sunt doar niste pretexte, atat.” Furia lui – daca furie este; Costica pare o persoana extrem de echilibrata – e perfect explicabila tinand cont de faptul ca face parte dintr-o minoritate supusa frecvent discriminarii. Retrospectiv, felul in care se identifica el cu propria generatie arata chiar o anumita mandrie secreta de a apartine unui grup manat de o misiune nobila. „Ei sunt baza”, spune Costica despre activistii Asociatiei „Licurici”. „Persoanele care sunt oarecum de varsta asta a noastra, care acum sunt deja parinti. Dar va dati seama, sunt multi care nu se afiseaza. E la mijloc si comportamentul celorlalti oameni.” Ca voluntar al Asociatiei, Costica e un adevarat activist, capabil chiar de sacrificii personale pentru cauza colegilor sai de suferinta. „Daca au o problema imediat sarim si ajutam pe cheltuiala noastra, de exemplu cu masina mea personala. In general, ne place sa ajutam. Eu, de exemplu, am avut un caz, a trebuit sa ajung la Bucuresti si mi-am luat si copilul, si sotia dupa mine si am dus persoana respectiva exact unde trebuia. Altfel, de ce mai esti voluntar? Pentru ce?” Fostul sudor cu 15 ani vechime are deja o perspectiva diferita fata de cea a mai tanarului sau amic. E vorba, in esenta, de responsabilitate. „Totusi avem de acum o varsta, nu mai suntem copii. Eu am 39 de ani, dar sunt undeva la nivelul lor”, spune el despre colegii sai de la asociatie. O spune intr-un fel serios, ca si cum asta ar insemna ca intr-un fel chiar ar fi de varsta lor. Probabil nu e vorba atat de o identificare de generatie (biologic, e totusi cu 12 ani mai in varsta decat Ionica si pe deasupra are deja un copil de un an si noua luni), cat mai ales de sentimentul ca ei, seropozitivii, impartasesc cu totii acelasi destin. Probabil ca fara sa-mi dau seama intuisem ceva; le-am spus, mai mult in treacat, de cazul unei mici companii din Bucuresti, care, angajand exclusiv persoane infectate cu HIV, beneficia de statutul de unitate protejata si furniza servicii de curatenie pentru sediile altor companii. Li s-au luminat ochii amandurora; brusc foarte interesati, au inceput sa susoteasca intre ei, animat si cu voce scazuta: „Hai sa vorbim cu Cristina. Poate ne ajuta astia de la primarie… La urmatoarea sedinta dezbatem.” Apoi cu voce tare, catre mine: „E o idee buna, eu m-as putea baga ca sofer, sa transport utilajele pana la Giurgiu.” Sincer, in acel moment am sperat ca isi doresc amandoi mai mult – si ca au sa aiba parte de noroc daca isi pun afacerea pe picioare.