Acest site este cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 - Investeşte în oameni!

Alege Demnitatea

Victima colaterala

La prima vedere, Marius pare aproape un adolescent. E greu sa-ti dai seama ce varsta are in realitate, la cei 28 de ani ai lui. A intarziat la interviu din cauza ca si-a gasit rotile bicicletei dezumflate. La sfarsit, cand ne ridicam sa ne luam la revedere, a spus ca i se pare cu totul ciudat, mai mult, chiar foarte putin probabil, ca ambele roti sa se dezumfle peste noapte.
Citat: „Fundatia m-a ajutat foarte mult, am cunoscut oameni noi, am socializat, mi-am recapatat increderea in mine, am invatat si lucruri noi.” La prima vedere, Marius pare aproape un adolescent. E greu sa-ti dai seama ce varsta are in realitate, la cei 28 de ani ai lui. A intarziat la interviu din cauza ca si-a gasit rotile bicicletei dezumflate. La sfarsit, cand ne ridicam sa ne luam la revedere, a spus ca i se pare cu totul ciudat, mai mult, chiar foarte putin probabil, ca ambele roti sa se dezumfle peste noapte. A parut iritat, ca de o intamplare suparatoare, si totusi a dat impresia ca nu era prima oara ca i se intampla asta. E foarte posibil ca, pentru cei cu probleme de sanatate mintala ca ale lui, viata de zi cu zi intr-un oras cum e Giurgiu sa fie plina provocari in fiecare moment. Prevalenta discriminarilor de toate felurile si gradele, intr-o societate in care a fost posibil ca o intreaga comunitate sa se coalizeze impotriva victimei unui viol, precum in binecunoscutul caz petrecut in judetul Vaslui, arata ca viata pentru o persoana cu astfel de dizabilitati nu poate fi in niciun caz simpla. De altfel, acesta e si unul dintre primele lucruri pe care le-am aflat despre el. In prezentarea lui trimisa in prealabil pe e-mail, precizase sec: „Fiind o persoana cu dizabilitati, mi-a fost foarte greu sa gasesc o persoana de incredere careia sa-i spun problemele mele, din cauza etichetarii.” „Etichetare.” Psihologul centrului din Giurgiu, Gabriel Vitan, ne daduse asigurari inainte de intalnirea cu el: urma sa ne vedem cu o persoana functionala, perfect apta de integrare in societate, cu conditia unor ajustari minore. Si totusi, daca traia aproape ca un om sanatos din punct de vedere psihic, de ce resimtea atunci stigma „etichetarii” din partea semenilor sai? A intrat in camera dezinvolt, un pic adus de spate, in pantaloni scurti, cu o expresie deloc timida, mai degraba curioasa fata de interlocutor. Si-a spus numele real, fara sa insiste sa folosim un pseudonim. Problemele lui Marius sunt de data veche. Exemplul sau ilustreaza o latura adesea ignorata a cazurilor de violenta domestica, si anume impactul agresiunilor unui parinte nu asupra victimei primare (de regula sotia sau partenera), ci asupra copiilor. In cazul lui Marius problemele psihice au inceput inca din copilarie, din cauza abuzurilor tatalui sau, o persoana alcoolica. Cand tatal sau bea, spune baiatul, „devine alt om, certaret, cu chef de scandal. In plus, are si un fel de antipatie fata de mine, cu toate ca sunt fiul lui.” E greu de spus, intr-un asemenea caz, cat din „antipatia” tatalui fata de el provine din detasarea emotionala a alcoolicului fata de propria familie sau cat din faptul ca el este – totusi – un copil cu probleme de sanatate mintala. Victimele copii ale abuzurilor conjugale sunt adesea prinse intr-un cerc vicios, in care ura parintelui abuzator este determinata de probleme psihice pe care tot agresorul le-a provocat. In orice caz, „antipatia” pare reciproca. Cu toate problemele sale, Marius stie perfect diferenta dintre ce e bine si ce e rau. „Acum s-au schimbat multe lucruri in bine”, spune el, privind direct catre interlocutor. „Nu mai locuim cu el”, continua. (Pluralul o include pe mama sa, cu care locuieste si in prezent.) La un moment dat, recent, povesteste el, „am avut nevoie de consiliere psihologica. Am trecut printr-o perioada mai grea in viata si am simtit nevoia sa discut cu un psiholog, si am aflat de Gabi [Vitan, psihologul centrului din Giurgiu al Fundatiei Estuar, n.n.], care lucreaza aici. Am avut cateva sedinte, m-a ajutat foarte mult, de la el am aflat de curs.” Nu e o intamplare ca majoritatea persoanelor intalnite in cadrul acestui proiect, fie ca sunt victime ale violentei domestice, fie persoane cu diverse dizabilitati, mentioneaza cursurile de formare profesionala la care au luat parte. Departe de a fi un paliativ, acestea functioneaza si ca instrumente esentiale pentru a le oferi beneficiarilor o cale de a se integra in societate, de a functiona in mod autonom, fara a depinde de ajutorul altora. Cursul urmat a fost unul de operare pe calculator si, dupa toate aparentele, a fost unul de mare succes printre beneficiarii centrului. „Eu aveam oarecum idee despre asta – nu ca as fi lucrat eu la vreo firma, ceva, dar am calculator acasa. Oricum, m-a ajutat foarte mult, am cunoscut oameni noi, am socializat, mi-am recapatat increderea in mine, am invatat si lucruri noi.” Marius nu stie exact cand a inceput cursul de operare pe calculator, poate in decembrie. „Medicamentele pe care le iau ma fac sa uit lucruri din trecut, nu stiu de ce mi se intampla chestia asta. La consiliere psihologica nu am mai venit, am facut doar cateva sedinte, dupa aceea nu am mai simtit nevoia. M-am consultat cu maica-mea si am ajuns amandoi la concluzia ca ar fi bine sa ma vad cu un psiholog. Ea imi mai spusese asta si inainte.” Recunoaste ca ii place sa lucreze cu computerul. „Daca as putea sa-mi gasesc ceva in domeniu, ar fi pentru mine o mare realizare.” In prezent, baiatul traieste alaturi de mama sa, la adapost de tatal abuziv. In urma cu doua-trei luni au primit o garsoniera prin Agentia Nationala pentru Locuinte, unde platesc chirie, dar in schimb sunt in siguranta. Cu tatal, problemele aparusera cand el era inca mic copil. „Bineinteles ca odata ce am crescut in varsta si m-am mai dezvoltat, nu si-a mai permis sa faca lucrurile pe care le facea cand eram mai mic. Acum am inceput sa-i dau si eu peste nas, cum s-ar zice. Stiu ca nu e bine, dar… Oricum, bine ca s-a rezolvat problema”, spune tanarul. Pare sincer usurat ca acum, odata mutat, nu mai are de ce sa-si faca griji in legatura cu tatal sau. „M-am si aparat, dar nici cu mama nu se intelegea prea bine, cum sa va spun, si ei trebuia sa-i iau apararea.” Mama lui lucreaza in Bucuresti, facand curatenie, si face naveta zilnic, de luni pana vineri; pe langa cele doua ore si mai bine pe care le pierde in fiecare zi pe drum, isi plateste singura biletele de microbuz, caci firma unde lucreaza nu ii deconteaza transportul. „Ca sa nu mai existe aceste certuri, m-am gandit ca ar fi mai bine ca ei sa se desparta si mama sa stea cu mine. Ne-am mutat de doua-trei luni, abia anul asta am primit locuinta de la ANL.” Marius nu-si mai aminteste precis cand au divortat parintii lui. Stie ca asta s-a intamplat deja de ani buni, desi detaliile sunt in ceata, poate si pentru ca parintii au continuat sa locuiasca impreuna o perioada relativ indelungata, „dar discutii tot au fost. Asa ca n-am vazut alta rezolvare decat sa ne mutam.” Debutul problemelor sale de sanatate mintala, afirma el, s-a produs nu neaparat pe fondul unor violente din partea tatalui. „Nu e vorba ca m-au speriat [certurile dintre parinti, n.n.], dar din discutiile astea am tinut mult in mine si chestiile astea m-au afectat in viitor. Am avut tratament si acum sunt tot sub tratament. Am avut o perioada in care nu m-am simtit bine deloc, nici noptile nu mai dormeam, si asa am ajuns la spital. Alta solutie chiar nu era. Eu nu am vrut initial, dar asta este, ce sa fac… M-am gandit ca poate era alta solutie, poate imi reveneam singur, nu trebuia sa merg, dar se pare ca m-a ajutat, pentru ca acum ma simt foarte bine. Singura problema e ca iau acest tratament.” Cel putin pentru moment, tanarul nu stie pentru cata vreme va mai lua acest tratament, cu alte cuvinte daca exista o sansa de vindecare sau are de-a face cu o boala ce il va bantui toata viata. In prezent, Marius nu lucreaza. „Am lucrat inainte, am cativa ani buni pe cartea de munca; ultimul meu job a fost la o firma de paza, am lucrat in ture, 24 cu 48 de ore, dar in acest timp luam si tratament si nu aveam voie sa lucrez cu un astfel de program, pentru ca trebuia sa stau noaptea treaz. Mie pastilele astea imi dau somnolenta, eu trebuie sa dorm noaptea. Am rezistat sapte luni, iar dupa aceste sapte luni am avut probleme de sanatate, pentru ca nu mai puteam sa dorm, nici macar acasa, si prin urmare nu mai puteam sa ma duc nici la munca. Am intrat in concediu medical o perioada, dupa care am renuntat, pentru ca nu vedeam nicio solutie cum sa mai lucrez acolo atata vreme cat luam acest tratament. Negasindu-mi alt loc de munca, m-am gandit sa ma pensionez. M-am pensionat pe caz de boala si in momentul de fata traiesc din aceasta pensie.” Din pacate, situatia tanarului este una complicata; pensia pe care o primeste, in valoare de aproximativ 740 de lei, singurul venit stabil si sigur de care beneficiaza (in gospodarie mai exista si salariul mamei, din care se scade insa costul transportului), nu poate fi cumulata cu un eventual salariu. Conditia este ca programul lui de lucru sa fie de doar patru ore pe zi, altfel va pierde pensia. Din nefericire, baiatul nu este in situatia celor mai multi dintre noi; problemele sale de sanatate fac imposibila asumarea unor riscuri pe care ceilalti oameni si le asuma in mod constient, ca parte a vietii de zi cu zi. In cazul lui, aceste riscuri pot insemna diferenta dintre o viata aproximativ normala si, de exemplu, o internare intr-un spital de psihiatrie. Marius nu are nicio garantie ca boala sa nu va reveni, caz in care pensia ii va ramane singura sursa sigura de venit. „As fi foarte incantat sa-mi gasesc undeva un program de lucru de patru ore, ca venit suplimentar. Dar nici nu stiu unde sa caut, unde sa merg. Joburi se gasesc greu, chiar si full-time. Am mai lucrat, tot facand paza, timp de doi ani si ceva, la o alta firma, am mai lucrat si ca ospatar, cam astea sunt joburile pe care le-am avut.” Pentru acest tanar, viitorul nu e neaparat unul roz, iar el e perfect constient de asta. „N-as vrea sa ma bazez pe salariul mamei”, spune el. Surpriza vine cand spune ca a facut in trecut trei ani de zile de facultate, la Drept, la Spiru Haret, cand universitatea detinea o facultate in Giurgiu. Isi platea singur taxele, dar a renuntat atunci cand acestea au crescut si i-a devenit imposibil sa le achite din putinii bani pe care ii castiga. Bunicii din partea tatalui, la care a crescut pana la varsta de sase ani, s-au oferit sa ii plateasca ei taxele de facultate, dar a refuzat. Tine minte ca isi luase toate examenele, fusese integralist, chiar cu note mari, si era foarte multumit de sine. Acum e putin sceptic in legatura cu posibilitatea de a avea un loc de munca. Pare, cand il intrebi de asta, chiar speriat. A zambit cand a fost intrebat daca s-ar intoarce la facultate, dar nu a spus nu.