Citat: „N-am gasit sprijin nicaieri, la nimeni. Daca nu era fundatia, eu nu stiu daca mai traiam.” Carmen a locuit toata viata ei la tara, intr-o localitate de la periferia Bucurestiului. O femeie inca frumoasa, s-a casatorit din dragoste, dupa ce trecuse printr-o relatie anterioara, esuata, din care rezultase o fiica. A sperat ca daca ar fi urmat sa aiba un alt copil cu sotul, el ar fi ajuns s-o accepte pe fiica ei cu un alt barbat; a nascut apoi un fiu, insa lucrurile nu au mers asa cum isi imaginase. Pe cand baietelul avea trei ani, Carmen a incercat sa isi aduca fiica inapoi, in aceeasi casa cu ea. La data respectiva fetita locuia impreuna cu mama lui Carmen, in alta localitate, tot din Ilfov. Insa sotul ei s-a opus brutal: „«Ce, credeai c-o luam la noi? Am zis si eu asa, ce, tu m-ai crezut?» Pentru mine a fost un soc. La tara, unde am locuit, copiii din afara casatoriei nu prea se accepta, e mai greu cu conceptiile lor de acolo”, explica femeia. Pana la urma, Carmen a acceptat ca fetita sa stea in continuare la bunica ei, in timp ce ea, sotul si baietelul au locuit timp de cinci ani la socrii ei, o perioada in care barbatul ei nu avea un loc de munca. Au fost timpuri marcate de abuzuri verbale repetate, atat din partea sotului, cat si a socrilor. „Imi bateau in geam dimineata – «scoala, du-te sa dai de mancare la porci, la vaci!»” Ar fi trebuit sa fie un semn ca relatia ei avea sa se transforme in cu totul altceva decat isi inchipuise. „Apoi au inceput bataile, jignirile, traumele psihice”, isi aminteste ea. „Ii stiam de frica, trebuia sa muncesc in casa”, la casa pe care si-au cladit-o singuri, casa la fundatia careia Carmen a sapat ca un barbat in toata puterea, pana a capatat o hernie de disc care astazi o impiedica sa faca eforturi fizice. Odata mutati, nu a durat mult si sotul a reusit sa isi gaseasca un loc de munca. „A dat de bani si a inceput calvarul”, povesteste femeia. Ca in majoritatea cazurilor de acest tip, unul dintre factorii agravanti a fost alcoolismul sotului. „Bea si pana sa ne mutam in casa noua, dar cu masura; dupa aceea a inceput sa bea din ce in ce mai des”, spune ea. „In momentul in care consuma alcool darama tot prin casa, ma lua la bataie. Ma batea ca un om care nu mai stie de el, puteam sa fiu moarta, ma mir ca inca mai traiesc si mai sunt normala la cap. Abia acum, dupa atatia ani de zile, constientizez prin ce am putut sa traiesc. Batai groaznice – pumni, picioare… Venea acasa cu doi-trei insi, le puneam sa manance, dupa ce plecau ma lua la omor. Am plecat de cateva ori de acasa, ma duceam la mama mea, incercam efectiv sa-mi revin. Venea la mine si incepea sa planga: «Hai acasa, nu pot sa traiesc fara tine!»” Bataile au continuat timp de aproape zece ani, pana in iarna 2014-2015. „Din iunie-august anul trecut am trait un calvar. M-a batut si cand eram gravida in cinci luni, m-a lovit cu picioarele in burta.” Se intoarce catre jurista Fundatiei Estuar, care o urmareste cu atentie: „N-am gasit sprijin nicaieri, la nimeni, nici macar la Politie. Daca nu erati voi, eu nu stiu daca mai eram.” In toti anii in care a fost supusa violentelor, Carmen a trait cu sentimentul prizonieratului. „Venea acasa de la bautura, de la femei, problema lui, iar noi stateam inchisi in dormitor de frica. Lovea in usa cu diverse obiecte, cu uscatorul de par, cu ghivece, incerca sa intre peste noi.” Bataile nu au fost decat latura cea mai vizibila a abuzurilor; in realitate, ea a trait ca un sclav domestic, muncind doar in casa, fara sa aiba o slujba timp de zece ani. Munca la ridicarea casei i-a distrus sanatatea deja subrezita de nasteri (de pe urma carora si-a pierdut majoritatea dintilor): a inhalat atat de mult praf incat a contractat si un astm bronsic, o boala cronica pe care o va duce cu sine toata viata. „Am ajuns la concluzia ca dupa 15 ani de stat impreuna am fost efectiv o sluga; pana si pe o sluga in casa o respecti si o platesti. In schimb eu am fost batuta, jignita, demoralizata. Eu nu am lucrat zece ani de zile, pana mi-au deschis ochii prietenele si mi-au spus «du-te la munca, pentru ca tu nu o sa ai pensie si o sa fie vai de mama ta». El [sotul, n.n.] nu ma lasa sa muncesc, trebuia sa stau acasa sa lucrez, sa poata el sa faca ce voia cu mine.” Exemplul acestei femei e unul ilustrativ pentru tipul de auto-identificare la care ajung victimele violentei domestice. „Imi intrase in cap ca nu sunt buna de nimic, deja nu mai aveam incredere in mine ca as putea sa-mi iau un serviciu. Ma desconsideram.” O stima de sine aproape inexistenta, spune ea, „m-a facut sa-mi doresc sa mor. Atat m-a demoralizat omul acesta, incat am avut momente in care mi-am dorit sa nu mai traiesc.” Victimele violentei domestice ajung adesea sa se perceapa pe sine drept niste persoane lipsite de valoare, uneori invinovatindu-se chiar pe ele pentru abuzurile partenerului. Desi cazurile de acest gen difera mult intre ele, majoritatea au cateva elemente comune; din acest punct de vedere, povestea ei are trasaturi tipice: abuz domestic determinat ori favorizat de alcoolism, intins pe durata mai multor ani de zile, cu violente psihologice, fizice si verbale. Ca in cazul multor alte victime, Carmen s-a aflat intr-o situatie de dependenta materiala fata de partenerul abuzator. Nici macar propria familie nu a sustinut-o asa cum ar fi trebuit; mama ei, in momentele cand se refugia la ea acasa de frica batailor sotului, ii spunea sa se intoarca, pentru ca nu are unde se duce, cu doi copii dupa ea. In astfel de situatii, pentru abuzatori copiii nu reprezinta altceva decat un instrument de santaj asupra victimei. „Voiam sa am o familie”, explica femeia, amintind de prima ei relatie. „Atunci cand m-am intors, nu m-am intors la el; abia acum realizez ca m-am intors acasa, nu la el. Voiam un loc care sa fie al meu.” Totusi, in calvarul alaturi de sot a gasit, doar ea stie cum, resurse sa caute ajutor: dupa unul dintre episoadele de bataie, a depus o plangere la Politie (ramasa fara rezultat) si, mult mai important in perspectiva a ceea ce avea sa se intample, si-a scos un certificat medico-legal care atesta faptul ca fusese brutalizata si ii acorda dreptul la cinci zile de ingrijiri medicale; avea cucuie, contuzii pe fata si in jurul ochilor, precum si un dinte rupt. Cumva, Carmen a reusit sa inceapa sa isi construiasca o viata independenta. Acum trei ani s-a intors la liceu si a absolvit clasele a X-a, a XI-a si a XII-a (motiv pentru care sotul a batut-o din nou – anul trecut, in iulie). Deja isi gasise un serviciu, facand naveta la Bucuresti. „Incepusem sa fiu independenta si sa am un cuvant de spus; inainte, daca deschideam gura sa spun ceva luam bataie. Pana anul trecut, cand mi-a spus sa ma las de serviciu: serviciul sau familia! Si i-am spus «imi pare rau, eu de serviciu nu ma las orice ar fi». Aveam o promisiune de la scoala generala de acolo, sa ma angajez ca profesor suplinitor. Mai faceam un an de zile catedra, sau ce se face, si luam si eu un salariu minim pe economie. Trebuie sa am si eu o pensie, daca ma imbolnavesc si ajung in spital? Nu i-a convenit si atata m-a batut…” In asemenea cazuri, izolarea fizica a victimei reprezinta, pentru agresor, garantia faptului ca are controlul asupra ei; ceea ce este esential, pentru ca acest ciclu al violentei sa se intrerupa, este ca persoana agresata sa scape din inchisoarea ridicata de sotul sau partenerul care o abuzeaza. Uneori, alegerile sunt dificile; exista nu putine situatii in care copilul ramane cu parintele/partenerul agresor si urmeaza sa treaca prin procedurile unui divort dureros. Pentru victima, solutia cea mai la indemana pentru a se apara – atunci cand nimic altceva nu functioneaza – este sa se puna sub protectia Justitiei, cu ajutorul unui ordin de protectie emis de o instanta de judecata. Ordinele de protectie sunt o institutie juridica de data recenta in legislatia romaneasca, fiind introduse odata cu adoptarea noilor coduri (Penal, Civil, plus cele doua de procedura – Civila, respectiv Penala), in anul 2012. Un ordin de protectie ii ofera victimei abuzului domestic sansa de a se pune la adapost de agresor, pe o durata determinata, de maximum sase luni. Este una dintre primele masuri care pot fi luate pentru protejarea integritatii fizice a victimelor, fiind deopotriva eficienta si rapida, caci aceste cereri se judeca de catre instante cu celeritate. In ceea ce priveste raspunsul autoritatii politienesti la semnalarile de violente domestice, potrivit reprezentantilor Fundatiei Estuar, acesta lasa uneori de dorit, mai ales in comunitatile mici, cum sunt localitatile de la periferia Capitalei. Motivele sunt multiple – de la o anumita mentalitate, probabil larg raspandita, care invinovateste in primul rand femeia (si in cel mai bun caz ii ignora apelul la ajutor) la legaturile dintre politisti si persoana sau familia agresorului, sau pur si simplu la reticenta oamenilor in uniforma de a aborda cazuri complicate precum acestea, care implica intregi familii. Povestea lui Carmen a inceput sa se apropie de sfarsit dupa o bataie in urma careia si-a pierdut cunostinta, in iarna acestui an. Femeia nu-si mai aminteste precis nici macar luna in care s-a intamplat; amintirea bataii este incetosata din cauza socului suferit. A fost prima data cand a chemat Politia acasa; pana atunci facuse o singura data apel la ajutorul politistilor, acum cativa ani, cand mersese la sectie. Incepand din iarna acestui an, a sunat la Politie de mai multe ori, in urma batailor. Intre timp, sotul ei a inceput o relatie cu o alta femeie, iar apoi, in vara acestui an, a dat-o afara din casa. (In primavara, ea reusise sa inchirieze o garsoniera in Bucuresti, unde statea cu baietelul in weekenduri; in timpul saptamanii, copilul mergea la scoala la tara.) Cand a fost alungata de acasa, femeia depusese deja trei plangeri penale pe numele sotului agresor, dosare in care existau inclusiv certificate medico-legale ce confirmau violentele fizice la care fusese in mod repetat supusa. Al patrulea dosar penal se refera la alungarea ei din domiciliul conjugal. „In cazul doamnei, ordinul de protectie a pus-o intr-adevar la adapost”, explica Elena Salculescu, jurista Fundatiei Estuar. „Plangerile penale au primit ordonanta de clasare din partea procurorului de caz. Motivul principal a fost ca martorii care au fost audiati nu au confirmat cele spuse de victima in plangere.” Martorii citati fusesera socrii femeii, parintii agresorului. Carmen a ajuns la Fundatie impinsa de la spate de mama ei; cei de acolo au ajutat-o sa isi ia un ordin de protectie care s-o apere de sot, inca in vigoare in acest moment. Apoi barbatul a intentat divort. Baietelul inca locuieste cu tatal lui, dupa ce mama sa a fost alungata din casa. Nici serviciile sociale, nici Primaria, nici Politia – caci la toate aceste institutii a apelat femeia pentru a-si vedea macar copilul – nu au putut sa o ajute. Pentru a gasi ajutor, a cautat in ultimul loc la care te-ai fi asteptat: pe internet. In cele din urma, ceea ce a salvat-o a fost tehnologia. Dupa cateva telefoane, a reusit sa dea de numarul de telefon al fundatiei Pretuieste Viata. Certificatele medico-legale si amenzile contraventionale primite de sot pentru tulburarea linistii publice au fost ulterior probe importante in dosarul depus la instanta, ca si inregistrarile de pe telefonul ei mobil cu insultele adresate de barbat si fotografiile cu ea batuta, fotografii pe care si le-a facut singura. Toate acestea, inclusiv ordonantele de clasare a plangerilor penale anterioare, spune Salculescu, au fost probe importante, atestand faptul ca victima ceruse ajutor in repetate randuri. Pe langa asistenta juridica, fundatia i-a redat increderea in sine. Ajutorul a venit la momentul potrivit. „Mi-am zis ca e ultimul telefon pe care il dau. Daca nu, imi fac dreptate singura.”