Citat: „Prima depresie mi-a lasat sechele pe viata. Cu vointa am reusit sa merg mai departe si nu m-am pensionat. Familia, colegii si sefii m-au sustinut permanent si astfel am reusit sa merg in continuare la serviciu.” Povestea de viata a unei persoane cu dizabilitati mintale poate fi – si adesea a si fost – subiectul unor mari filme sau carti. Exista in literatura romana cel putin un astfel de document: „Portretul lui M.”, cartea regretatului Matei Calinescu, profesor de literatura comparata la Universitatea statului american Indiana din Bloomington, o relatare fascinanta, minutios construita, a scurtei vieti a fiului sau autist, decedat in urma unei crize de epilepsie. Cartea este un remarcabil amestec de fise clinice, povesti de familie, introspectie, judecata morala si incercari de a deslusi misterul impenetrabilei vieti interioare a unei fiinte atat de apropiate. Insa pentru orice om de pe strada care nu a avut niciodata ocazia de a interactiona cu o persoana suferinda de o maladie mentala, aceasta poate fi o problema; majoritatea dintre noi s-ar intreba, aproape sigur, cum ar trebui sa reactioneze daca ar fi pusi in situatia de a face cunostinta cu o astfel de persoana. Pe de alta parte, in cazul in care ar trebui sa intervievezi persoana respectiva lucrurile se complica infinit mai mult. Psihologul centrului din Giurgiu al fundatiei Estuar, Gabriel Vitan, se muta de pe un picior pe altul in timp ce da asigurari ca doamna F. este o persoana doar putin timida; e mai greu la inceput, dar cu timpul discutia se va anima. Doamna seamana cu o profesoara; parul taiat deasupra umerilor, ochelari, figura copilareasca, elegant imbracata. E evident o persoana foarte ingrijita, pe care te-ai astepta s-o vezi la catedra, genul de profesoara de umanioare pe care elevii studiosi o adora, iar puslamalele clasei o terorizeaza. Cu exceptia unei timiditati vizibile, care la ea pare chiar cocheta, nu are nimic din aerul unei persoane suferinde. Doamna F. a trecut in 2014 printr-un episod mai putin placut. Boala a debutat mult mai devreme, in august 1994, diagnosticul fiind de tulburare psiho-afectiva de tip depresiv. Nu mai manca si nu mai reusea sa doarma. A fost internata de urgenta la spitalul de psihiatrie din Bucuresti si a primit un tratament care i-a ameliorat boala. „Am avut o vointa foarte mare, am luat tratamentul asa cum fusese prescris, nu m-am abatut de la nicio regula. Am fost sustinuta de familie si de colegi, care au fost toti alaturi de mine.” In momentul respectiv era angajata de trei ani de zile la actualul loc de munca; n-a vrut sa se pensioneze si nici colegii nu au lasat-o; mai mult, si colegii, si sefii ei au facut tot posibilul sa-i usureze povara, astfel ca lucreaza si in prezent in acelasi loc, o institutie publica. A lucrat zece ani pe un post de dactilografa, dar boala de care sufera nu a impiedicat-o sa urmeze un curs de tehnoredactare in Microsoft Word, apoi un curs de Excel, in iarna trecuta. Mai nou, stie sa lucreze in PowerPoint, Corel si Publisher. Si ii place lucrul cu calculatorul. „Mi-a placut foarte mult Excelul”, spune ea. „Acum lucrez si in cadrul unor proiecte cu finantare europeana. Imi ajut colegii la copiat, la scanat, la numerotat, stampilat, fac si mici acte fara responsabilitate prea mare. Cursurile si ajutorul oferit de Fundatie, spune ea, au ajutat-o sa capete incredere in sine. Cum o sedinta de consiliere psihologica ar costa-o, daca ar fi sa apeleze la piata libera, in jur de 50 de lei, ajutorul furnizat de Fundatie, care le ofera beneficiarilor sedinte gratuite, este nepretios din toate punctele de vedere. „Nu-mi permit, salariul este mic. Aici stiu ca pot veni fara niciun ban”, spune ea. In proiectul „Alege demnitatea!”, doamna a luat parte la una dintre intalniri: „Am participat la o intrunire in cadrul proiectului, unde fiecare din cei prezenti si-a spus povestea vietii, cum bolnavi fiind am reusit in viata, avand vointa, fiind onesti si demni. Multi dintre noi, fiecare in functie de greutatile prin care am trecut, am incurajat la randul nostru alte persoane cu probleme asemanatoare noua, tinand cont de experienta traita de noi. Aici am legat noi prietenii cu colegi de la fundatie, am iesit impreuna la un suc, ne-am povestit fiecare intamplari din viata noastra, unele placute, altele mai putin placute, ne-am incurajat reciproc. Am invatat de la ei sa confectionez bijuterii, lucru care imi place si care ma relaxeaza.” Unul dintre exemple, spune doamna, a fost „povestea mea de viata din momentul in care am facut prima depresie, in urma careia am ramas cu sechele pe viata. Cu vointa am reusit sa merg mai departe, nu m-am pensionat, nu ma puteam limita la un venit asa de mic, iar munca in colectiv m-a ajutat si ma ajuta in continuare sa trec peste problemele personale. Colegii si familia m-au sustinut permanent, reusind astfel sa merg in continuare la serviciu. Am invatat, am citit atat pentru serviciu, cat si multe carti despre gandirea pozitiva, care m-au ajutat sa perseverez si sa inving in lupta cu boala.” Totusi, problemele de care sufera nu sunt dintre cele usor gestionabile; doamna F. urmeaza un tratament medicamentos pentru a tine boala sub control. Desi este o persoana functionala, aceasta nu inseamna totusi ca se poate descurca in absolut orice conditii. In special situatiile noi si contextele sociale ii ridica mari dificultati. Nu poate iesi singura din Giurgiu, desi se duce singura la cumparaturi in oras. Excursiile la munte – una dintre placerile ei cele mai mari, judecand dupa entuziasmul care o anima brusc atunci cand vorbeste despre ele – nu le face decat alaturi de mama sa. De asemenea, recunoaste ca ii e greu sa faca fata situatiilor noi si leaga greu cunostinte cu alte persoane. „In viata de zi cu zi, intr-adevar, ma descurc asa si asa. In anumite situatii esti sigur pe ce trebuie sa faci, ca tot ceea ce faci e bine. Dar exista si nesiguranta, cel putin asa se manifesta la mine. De exemplu, cand ma duc la cumparaturi, sunt uneori nehotarata… De exemplu, si acum am avut emotii, inainte sa va intalnesc.” Doamna F. a fost casatorita o singura data, pe cand implinise 40 de ani; dupa doar doi ani de casnicie, in februarie 2013 sotul ei s-a prapadit si, de atunci, nu a mai avut nicio relatie. Cauza decesului este un subiect atat de delicat ca nici macar psihologul centrului nu l-a abordat vreodata – sau, daca a facut-o, are probabil suficiente motive indreptatite sa nu ofere detalii. Impactul evenimentului asupra fragilei sale persoane trebuie sa fi fost devastator, mai ales pentru o persoana deja diagnosticata in trecut cu tulburari de tip depresiv. „Ne intelegeam bine, era si el un om mai sensibil”, spune ea. Totusi, doamna pare a-si fi revenit. Vorbeste incet, cu mainile in poala; pare proverbialul elefant din magazinul de portelanuri, doar ca de data asta ea insasi seamana a papusa de portelan. Nu a avut, in afara casatoriei amintite, nicio alta relatie si nici copii. „Nu am reusit, poate a fost si din cauza bolii mele, eu fiind mai sensibila… partenerii mei mi-au inselat asteptarile.” La fundatie, in afara de momentele cand participa la sesiunile de curs, doamna vine ori de cate ori este nevoie la sedintele de consiliere psihologica. „Pot sa vin si de doua ori pe saptamana, pe luna…” Sedintele de consiliere sunt fata in fata, doar cu ea si psihologul centrului. „M-am gandit ca aici voi gasi si semeni de-ai mei, cu probleme asemanatoare mie, cu care voi discuta, vom iesi la un suc… Ne-am povestit problemele, ne-am incurajat reciproc…” In toti acesti ani, aproape i-a fost mama, care la un moment dat s-a si internat impreuna cu ea, apoi familia – mai are o sora si un nepotel in varsta de 8 luni. Intr-un fel sau altul, doamna F. reuseste sa aiba si o viata personala. Ca oricare alt om, are propriile pasiuni si preocupari. „Lectura a fost un hobby al meu inca din copilarie. Ma simt bine cand am timpul ocupat, uit de boala, de ganduri negre. La fel si in gospodarie incerc, si nu numai ca incerc, dar si reusesc sa imi ajut familia.” Atunci cand intra insa mai mult in subiect, ceva atinge o coarda profunda, fata i se lumineaza. „Ma mai ocup si cu produse cosmetice, de la Avon, imi place.” Nu se pune problema, desigur, sa mearga din usa in usa: „Merg la prieteni, la colegi, la rude, am prietenii mei… Asa ma scot si eu cu cosmeticele mele.” Chicoteste ca o scolarita, e clar ca ii place sa vorbeasca despre asta. Se si vede, dupa cat de atent e ingrijita. Isi mai umple timpul privind la televizor. Doamna F. continua sa se afle sub tratament. In raport cu propria boala, una cronica, pe care o va duce probabil cu sine toata viata, are o perspectiva incurajator de realista: „Stiti ce ma mai incurajeaza? Sunt persoane care au diabet, care merg cu tratament toata viata, sunt persoane cardiace…” Are, desigur, un cerc de prieteni, insa nu merge nicaieri singura, in afara de oras si de locuinta de la tara, unde sta tatal ei, care mai are nevoie de ajutor prin casa. Singurele momente in care evadeaza din Giurgiu sunt excursiile cu mama in statiunile montane: „Am fost la Predeal, cativa ani, dupa aceea la Voineasa, apoi la Herculane si Olanesti.” A descoperit si ea ruina in care a ajuns Herculane, „asa cum a ajuns si Voineasa, si pe mine m-a incantat asa de mult statiunea aceea, unde era o placere sa stai.” La cei peste 40 de ani pe care ii are, doamna F. nu isi face planuri de viitor pe termen lung; mai degraba, prefera sa priveasca spre lunile care vin: o noua excursie la munte, in octombrie. In afara tarii a fost o singura data, in Grecia. „A fost foarte frumos, dar nu as mai merge in afara tarii. Mi se pare ca daca nu aud romani in jurul meu, cum converseaza intre ei, ajung sa fac diverse asocieri, mi se pare ca vorbesc despre mine… Nu pot trai printre straini, mai ales persoane care vorbesc o alta limba.”