Buna ziua! Ma numesc Ene Simona-Georgeta si sunt mama lui Ene Sebastian-Viorel, un baietel de 5 ani si jumatate, diagnosticat cu tulburare de spectru autist. In urma cu aproximativ 6 luni am primit cu mare durere un certificat de handicap grav pentru fiul meu. Am banuit inca de la 2 ani si jumatate ca baietelul meu nu evolueaza in ritmul celorlalti copii, mai ales pentru faptul ca inca nu vorbea, spunea doar "mama", "apa" si "la baie". Am considerat la vremea respectiva si asa am explicat si celor cu care noi am venit in contact, inclusiv medicului de familie, ca este foarte incapatanat si ca nu vrea sa vorbeasca. Familia m-a acuzat pe mine ca sunt prea protectoare si ca ii fac pe plac si ca acestea sunt motivele pentru care copilul nu simte nevoia sa vorbeasca. Medicul de familie, impreuna cu asistenta, m-au intrebat daca vorbesc eu prea mult cu baiatul sau deloc si nu-l incurajez. Mentionez ca baietelul meu raceste frecvent, face alergii si are stomacul sensibil la microbi si ca mediucl de familie ne-a vazut de cel putin 3-4 pe an. Dupa parerea mea si din cate am auzit si vazut la televizor, medicul de familie isi putea da seama de la 6 luni de faptul ca baietelul meu are o problema. Nu am pe nimeni in familie cu autism, nici eu si nici sotul meu, motiv pentru care nu am stiut ce inseamna. Dupa mai multe vizite la medicul de familie in ultimul an am tot intrebat-o de un medic, logoped sau psiholog, nici macar nu stiam de ce specialitate apartine problema fara nume a copilului meu. Mi-a tot zis sa caut ca trebuie sa fie. Ca medic sa dai astfel de raspunsuri mi se pare mult prea superficial. La 3 ani am incercat sa-l ducem la grainita de stat cu program prelungit si am avut probleme: nu-si putea sau nu dorea sa isi controleze necesitatile fiziologice, nu dorea sa manance singur si nu cerea nimic, nici macar apa, doar plangea sau tipa). Bineinteles ca eram acuzata ca nu l-am invatat sa mearga la baie, sa manance singur si sa ceara apa, desi acasa nu aveam aceste probleme. Dupa multe incercari de acomodare cu gradinita de masa am renuntat si am cautat alte solutii. M-am dus din nou la medicul de familia si intamplarea a facut ca asistenta acesteia sa aiba o cunostinta care isi duce copilul la un centru. Dupa o saptamana am reusit sa ajung la centrul respectiv unde am aflat, la 4 ani, ca baietelul meu are autism. Tarziu, dar nu foarte tarziu. La centrul respectiv programul de lucru era, si este inca, de numai 6 ore si o taxa lunara de 400 lei. A cazut cerul pe mine. Nu aveam cum sa renunt la serviciu, deoarece cele 2 salarii care intra in casa abia ne ajung de la o luna la alta. Un salariu se duce numai pe rata la casa pe am luat-o prin ipotecare, iar diferenta dintre a plati o chirie sau o rata la o casa este mica si am preferat sa o cumparam prin banca. Am cerut ajutorul parintilor si o perioada m-au putut ajuta, apoi am facut inca un credit pe care inca il platesc. Am incercat sa ii spun medicului de familie ca sotul meu si soacra mea nu inteleg ca problema copilul meu e pe o perioada lunga si ca am nevoie de inca o parere ca sa ii conving. Faptul ca taxa era destul de mare sotul meu sustinea ca cei care l-au diagnosticat de la centru aveau tot interesul sa spuna ca baiatul meu are o problema. Medicul de familie nu a pomenit nimic de certificat de handicap, chiar a zis ca nu se vindeca daca mai cer o parere si daca are cineva o indoiala ca nu ne-a trimis unde trebuie sa vina sa discute cu dansa. Diagnosticul la acel centru a fost pus de catre un psiholog, in baza un chestionar lung. Nu stiam la acea vreme ca un diagnostic pentru o astfel de afectiune trebuie pus de catre un medic neuropsihiatru. Abia in aprilie, cand am auzit ca Statul ofera un ajutor pentru cei cu handicap am cautat pe net informatii legate de pasii ce trebuiesc urmati. Parintii copiilor cu autism am obsevat ca incearca sa ascunda afectiunea acestora si existenta unui certificat de handicap. Si mai mult deveneau uraciosi si la orice intebare pusa de mine erau evazivi si nu am putut afla nimic. Am cerut medicului de familie trimitere la medicul neuropsihiatru, asa cum am aflat ca se cheama, si surpriza: am primit hartia fara nici un comentariu. Cand am ajuns la specialist acesta a fost foarte mirat: cum am ajuns abia la 5 ani sa intreb ce afectiune are copilul meu? de unde am iesit si de ce nu am reactionat de mai mult timp? de ce nu am fost indrumata de medicul de familia pana acum? Sincera sa fiu si eu imi pun intrebarile acestea cand ma uit in urma. Parerile de rau sunt de prisos, sentimentul de vinovatie ma darama si nu numai pentru ca au reactionat tarziu. Din cate am auzit fiecare mamica isi face mustrari de constiinta in legatura cu motivul pentru care copiulul lor are autism. Eu de exemplu am facut la inceputul sarcinii o radiografie pentru TBC, deoarece am avut o colega care a fost diagnosticata cu TBC si toti muncitorii din fabrica care au lucrat cu ea am fost dusi la control. Fabrica la care lucram avea contract cu o clinica privata, unde am fost intrebata daca banuiesc ca-s fi insarcinata. Eu tot asteptam de vreo 2-3 luni sa se intample miracolul sa raman insarcinta si nu a fost sa fie. Am facut testul de sarcina si a iesit negativ, asa ca am facut radiografia pentru TBC. Pe parcursul sarcinii nu am avut mari probleme doar o usoara deprindere a fatului tot la inceputul sarcinii, apoi o lipsa de fier in trimestrul 2. Am incercat sa nasc normal in spital de Stat, tot din cauza banilor. Dupa un travaliu de circa 12 ore, medicii au decis ca trebuie sa imi faca cezariana si au urmat dificultatile firesti operatiei. I-am facut baiatului numai vaccinurile obligatorii, a fost operat pe la 1 an si jumatate de hernie, am inteles ca era o problema din nastere. Inainte de a fi operat a facut in plina vara, fara nici un alt simptom, febra mare-peste 40. La spital mi s-a spus ca are infectie urinara si din aceasta cauza are febra mare. Pe la trei ani a luat si un virus din spital, cel putin eu asa cred, numit Rotavirus si in afara de asta face frecvent conjunctivita. Din aprilie pana acum o luna am incercat diferite medicamente pentru stimularea creierului, bineinteles la recomandarea medicul neuropsihiatru. In afara unei permanente stari de agitatie nu vad imbunatatiri, iar unele stereotipii ale copilului ma innebunesc. Am inscris baiatul la gradinita de Stat, cu program prelungit, dar pentru copii cu nevoi speciale. Nu sunt convinsa ca educatoarele de la grupa cunosc toate manifestarile afectiunii, din reactiile lor fata de comportametul copilului si pentru ca, din cate am inteles, o lunga perioada de timp s-au ocupat de copii surdo-muti, ale caror probleme nu au legatura cu autismul. Si nu fac terapie individuala, ci in grup, prin puterea exemplului unuia dintre copii care reactioneaza si raspunde potrivit. Am decis, impreuna cu medicul neuropsihiatru, ca ar fi bine sa mergem la Bucuresti, la Spitalul Obregia, pentru o evaluare a copilului si pentru a ma invata pe mine, ca parinte, cum sa invat copilul sa se comporte adecvat. Spre exemplu: nu stiu cum sa scap de ecolalie - repeta si imi cere si mie sa repet dupa el de cel putin 4-5 ori orice si nici nu stiu cum sa elimin problema. Mi se pare dureros ca procesul de invatare este atat de dificil pentru copil cu autism si atat de natural pentru unul obisnuit. In ochii parintilor de copii normali cu care venim in contact suntem priviti ciudat. Citesc din reactiilor lor: ce copil rasfatat, nu este in stare sa-si linisteasca copilul, nu l-a invatat pana la varsta asta cum sa se comporte in public, uneori chiar mi-au spus ca ar fi bine sa-l duc si la gradinita, sa-l obisnuiesc cu copii. Ca si cum pana atunci l-am tinut intr-o pestera. Imi doresc din suflet sa existe persoane care sa cunoasca povesteea noastra, sunt sigura ca sunt si alti parinti in aceeasi situatie dar si parinti de copii sanatosi care nu incurajeaza si nu accepta prezenta unui copil cu probleme in apropierea copilului lor si sa existe campanii de informare legate de autism, mai eficiente.

Ca sa pretuiesti viata trebuie intai sa stai in fata mortii....si am stat .Poate de prea multe ori demna,dar atunci cind i-ti dai seama k pui in pericol si viata copiilor tai si a parintilor ALEGI si spui stop, suficient, ajunge!sunt intr-un divort foarte urat din 7 ianuarie cind mi-am luat copii cu hainele de pe noi am urcat in masina mamei si am plecat....nu stiam unde voi inopta cu mititica de 4 ani si cu cea mare de16 ani la scoala.In urma cu 18 ani m-am nenorocit casatorindu-ma ,dar dupa un an pe motive de afaceri sotul meu sa-si atinga scopul a cerut parintilor mei sa incheiem un act de vanzare cumparare ceea ce s-a si intamplat...apoi a inceput drama...drama vietii mele...scandaluri batai, gelozie ,cutit si amenintari cu moartea.A venit si primul copil si am continuat sa tac sa suport sa sper si sa ma rog...si asta am facut de 18 ani incoace pina cind in ziua de 5 ianuarie bunica mea a murit .Am intins-o cum era ortodox in casa parinteasca a mea in casa conjugala a noastra si 'domnul' intors din strainatate(plecat din 3 ian)a facut scandal pe motiv k am intins-o in casa si k vine preotul la mine si nu la mort,cu bidonul de 10 l de tuica la capatai...m-a sechestrat toata noaptea cu cutitul la gat (in prezenta micutei)m-a batjocorit, lovit si umilit toata noaptea .O vecina a venit mi-a luat copilul si m-i l-a adus dimineata cind scaparea mea a fost sa-l duc la scoala..si dusa am fost.Mi-am luat toate actele am lasat copilul la gradi si m-am oprit la tribunal unde am inaintat actele de divort si am cerut ordin de protectie..act ce mi-a fost respins.M-am intors la biserica mi-am ingropat bunica si apoi mi-am luat copilul.Nu stiam unde vom inopta k asta acasa era tinut de oameni sa nu ne impuste dar stiam ca trebuie sa-mi tin copii departe de el.Am stat ascunsa 2 sapt in concediu medical k la serviciu a venit cu cutitul sa ma omoare ,apoi mi-am schimbat locul si acum stam cu chirie in MOINESTI .Parintii mei au deschis si ei proces ptr evacuare k nu a respectat clauza din contract ,dar si ordonanta lor a fost respinsa.Am impresia ca lupt cu sistemul nu doar cu el.Ei au ramas intr-un real pericol,ca mama a fost batuta ,li s-a luat lumina de catre el, a furat tot si i-a denuntat pe ai mei parinti.Pe mine a incercat sa ma dea afara din serviciu(ca fur medicamente)la parchet m-a denuntat ca fac retete false ,pe tata l-a denuntat la corpul de control ca i-si fura propria padure,pe mama ca i-a furat actele la masina,pe preotul din sat ca am o aventura cu el....toate relele posibile.Dar nimic ptr fete...doar ca ar trebui sa inghete anul scolar amindoua,nu le-a dat nici un ban si nici nu a intrebat de ele .Am luptat si lupt ptr ele ca sunt niste copii minunati sunt tot ce am sunt averea mea toata sunt TOTUL ptr mine.De 10 luni el locuieste in continuare in casa mea parinteasca si noi in casa altuia cu....chirie,nu stiu cat v-a mai dura dar vrem acasa unde am crescut cu toatele vrem sa ne intoarcem acolo unde ne este locul nostru si nu al lui.Nu sunt o plangacioasa dar cred k am obosit si simt ca el este ajutat de justitie si nu noi,dorim doar sa se faca dreptate ...dar asta e cumparata de el cum de altfel se si lauda.ce poate fi mai dramatic?el in urma mea a vandut totul si ii acuza pe parintii mei,i-mi doresc ca copii mei sa nu mai planga seara la culcare si sa ma intrebe cind pleaca LIVIU de acolo sa ne putem intoarce si noi acasa.Daca mai exista oameni buni pe lumea asta daca mai exista dreptate si adevar daca este DUMNEZEU de ce nu sunt si eu auzita?i-mi doresc doar liniste si pace dragoste si armonie in casa noastra fara el....cer prea mult?Cu mult respect si recunostinta IRINA M.

Buna,sunt o femeie care a divortat de curand dupa 15 ani de casnicie,am o fetita de 6 ani,am divortat deoarece nu mai suportam violenta verbala si simteam ca trebuie sa ies sa ma eliberez,am ramas cu fetita dar el nu ma mai ajuta financiar,recunosc ca aveam o situatie materiala acceptabila.M-am trezit ca trebuie sa ma intretin singura dar..avand varsta pe care o am i mi gasesc greu un job,tin sa precizez faptul ca ex sotul meu nu m alasat sa ma angajez in ultimii ani.Am 22 de biciclete de cycling dar nu mi permit financiar sa mi amenajez o sala sa pot tine clase,deoarece asta i mi doresc si ma pasioneaza.Va rog cu putin ajutor sa mi revin la normal financiar si sa-mi pot creste fetita.Am studii economice si de marketing..eventual..un job..stabil.Nu vreau sa i lipseasca nimic fetitei mele sa fie mandra de mine si sa o pot creste frumos .multumesc

http://youtu.be/TN6vO-xQp8c Este povestea unei femei dezamagite,obosite,setata mental necorespunzator,neiubita,depresiva,o trestie franta la malul unui lac,un om care trece prin grave suferinte psihice si fizice si care cere vindecare si Lumina! Lumina apare in fascicule,usor,putin,cate putin,in doze foarte mici! Lumina este daruita cu lingurita,apoi,dupa multe asteptari,dupa multi ani de intuneric ,femeia isi regaseste identitatea,isi afla valoarea,incepe o competitie pe o pista de alergare a vietii,setandu.si mintea sa iasa invingatoare! Intr.un an,reuseste sa isi depaseasca conditia sa de om marginalizat si iese in lumina reflectoarelor,daruind si altora din experienta si intelepciunea ei de viata si...scrie doua carti care vor ajuta multi cititori sa isi gaseasca pacea si speranta! Prima carte se numeste Esti mai puternic decat crezi,iar a doua se numeste inedit,"Picaturi de suflet in contul intelepciunii tale" . Femeia se numeste Aurelia Grosu,din Galati , care ajunge pe podiumul alergarii sale si se declara invingatoare!

Da,am ales sa mor vultur de cit sa traiesc,ca si o gaina,Anu curent pe opt aprilie am vost operata de nodul la san,iar o luna mai tirziu diagnosticata,cu cancer mamar.Am refuzat tot tratamentu chimioterapie,amputarea sanului radioterapie.Am avut curajul sa pornesc pe naturiste,primele luni am tinut un regim foarte sever dar pot spune ca mi-a schimbat viata.La trei luni de la operatie imi reaparuse inca doi noduli mici,oncologu repeta intruna,urgent chimioterapie ceea ce nu am facut...Din prost noroc sai spun asa am ajuns la cineva care ma indrumat sa iau un anumit medicament,nu vreau sai spun numele pt ca nu vreau sa creada cineva ca fac reclama,sau sa influientez pe cineva care sufera de aceiasi boala.Cert este ca dupa exact trei zile pur si simplu acei noduli mi-au disparut,acum din propria experienta si dupa ce mam informat am inteles,ca acest medicament in unele cazuri chiar poate face minuni.Acum sunt la munca in strainatate,pina in prezent ma simt foarte bine,schimbata mult inspre bine dupa alimentatia sanatoasa pe care am adoptato,si traiesc cu speranta ca totu va fi bine,pina cind ce si cum ramine de vazut....Rog toate femeile pina in patruzeci de ani sa faca cel putin odata pe an ecografie mamara iar cele peste patruzeci mamografie mamara,nici eu nu am crezut ca mi se poate intimpla tocmai mie asa ceva,dar uite ca sa intimplat....

Povestea unei tinere, Alina Teodora Traian Se numeşte Alina Teodora Traian şi a venit pe lume pe 27 mai 1989. Din nefericire, s-a născut prematur, venind pe lume la 6 luni si 3 saptămâni. Viaţa ei a fost de la inceput diferită de a oricărui alt copil, pentru că a trebuit să lupte din greu cu o boala cumplită: paralizie cerebrală infantilă, tip spastic, displegie spastică, formă tetraplegică. De curand, a fost re-diagnosticata cu epilepsie cu crize polimorfe, sechele encefalopatie infantila, tetrapareza spastica, pseudobulbarism, retard motor si amenoree. Nu a reuşit niciodată să articuleze cuvinte, nici măcar cuvântul “mama”, nici nu a mers vreodată. Certificatul său mentioneaza gradul de handicap grav, cu drept de asistent personal, cu diagnosticul « ECI tetrapareză spastică, cu manifestări extrapiramidale ; întârziere severă în dezvoltarea psihică, IQ nedeterminabil”. Fata, care are astazi 25 de ani, locuieşte impreună cu mama sa, la 22 de km de Bucureşti, în comuna Dascălu – sat Gagu, judeţul Ilfov. Duc impreună o viaţă grea, cu greutăţi multe şi bani puţini. Tatăl Alinei nu mai vrea sa ştie de fata lui, e ca şi cum copilul nu mai are tată. Parinţii sunt despărţiţi, de acum 7 ani. Cele două, mama si fiica, s-au refugiat la ţară, aici unde aveau o căsuţă construită în curtea părinţilor mamei, dar în care nu existau condiţii de creştere a unei persoane cu problemele Alinei. Mama a facut eforturi supraomeneşti ca sa o amenajeze cât de cât. Cand Alina avea 7 ani, si a facut prima criza de epilepsie, medicii de la Spitalul 9 , nu i-au dat nici o sansa. Dar, dragostea netarmurita a mamei, a tinut-o in viata, pana acum... Problema urgentă care a apărut, este că mama fetei este din ce in ce mai bolnavă, are o depresie puternică şi probleme la coloană. Ar avea nevoie să se interneze in spital o saptamână, sau două, să facă analize şi să se trateze. Din păcate, ea o îngrijeşte singură pe fiica ei, a avut ajutor din când în când de la mama sa (bunica Alinei), dar aceasta este în vârstă şi foarte bolnavă şi nu mai poate să stea cu fata. De aceea, Alina ar avea nevoie să fie internată pentru un timp scurt, să i se acorde toată atenţia necesară unei persoane cu handicap sever. Dacă ne puteţi ajuta, vă rugăm să ne daţi de veste, situaţia este disperată.

Toate informatiile pot fi verificate la fata locului si de asemenea si prin acte doveditoare.

Datele de contact : mama   Gheorghita Tudorache :

0724376208, adresa Comuna Dascalu, sat Gagu, Str. Cozia nr. 8, sau  n Bucuresti   matusa Alinei - Adriana Nitu   0724940597, email  Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.

Ma numesc Marimar am 51 de ani si sunt o persoana cu o dizabilitate motorie . Din adolescenta visam sa devin cantareata de muzica populara insa boala mi-a frant aripile aveam doar 21 de ani.acum cativa ani am fost invitata in doua emisiuni la doua posturi TV si am sperat intr-o minune dar nu a fost asa . Imi doresc sa cant in scopuri caritabile sa imi ajut semeni sa treaca mai usor peste greutati asa cum am trecut si eu sa doboram aceasta bariera pusa intre noi si ceilanti sa nu mai fim priviti doar ca asistati sociali si atat . Va multumesc!

Ma numesc Oprescu Andrei, si locuiesc undeva in aproprierea judetului Botosani si am 19 ani, anul trecut de scoala 2013-2014 nu am putut termina clasa a XII-a din cauza lipsei banilor, parintii nu ma sustin in njci un fel, anul acest am vrut sa merg la scoala sa termin clasa a XII dar nu ma lasa in nici un fel, imi tot repeta ca daca merg la scoala ma vor da afara din casa, si ca ar trebuii sa merg la munca, nu la scoala... Nu stiu ce sa fac, va rog ajutati-ma :(

poveste mea a inceput in urma cu 28 de ani si 9 luni mai exact pe data de 24 noiembrie 1985 cand m-am nascut eu. Parintii mei au zis ca au fost nemaipomenit de fericiti cand au vazut ca au adus pe lume 2 fete gemene. ei erau multumiti cu una dar cand au venit 2 bucuria a fost si mai mare. Ce imi amintesc eu din copilaria mea....scandaluri multa bauturz abuz sexual si multe plansete. tatal meu pana anul trecut in septemvbrie a fost un alcolist notoriu,mama mea o isterica dupa spusele psihologului,nu stiu nu ma pricep, iar unul din cei doi frati mai mari ai mei a abuzat sexual de mine in copilarie. Da persoana care trebuia sa ma protejeze mi-a facut rau. Timp de 27 de ani nu am zis nimic nici eu nici sora mea,amandoua ne-am facut ca am uitat dar nu am mai putut de fapt sora mea a avut un episod psihotic si dupa a spus tot,a fost prima oara cand am vb de asta ...de fapt si ultima oara nu pot si mi-e greu. i-am povestit o data terapeutului meu toata povestea si cam atat. si da am nevoie sa povestesc dar cui? si cum nu stiu cum sa ma deschid. Toata viata nu am avut parte decat de abuzuri fizice dijn patea mamei si a tatalui,pt orice ne bateau. daca luam o nota de 8 gata ne astepta cureua si multa bataie. E ingrozitor si ma doare. Am fost diagnostica cu tulburare bipolara si am avut multiple tentative de suicid. ce e drept in ultimii mei ani viata mi s-a mai asezat si nu m-am mai atins de pastile sau alte chestii gen droguri. Iau sub indrumare tratament psihiatric merg la munca am o relatie sanatoasa dar nu am cu cine sa vb despre trecutul meu si sa ma descarc. E complicat si ma doare.

Dragii mei, Am 39 de ani si cine ma vede ar spune că sunt o femeie puternica si frumoasa.Am fost căsătorită timp de 20 de ani si mare parte dintre cei care ma stiu ar spune si ca am avut o căsnicie frumoasa.Pentru ca asa se vedea din afara...O vreme cred ca nici macar eu însămi nu am vazut. Povestea începe în urma cu 20 de ani.Eu,o fata simpla de la tara,el la fel... Credeam ca daca ai alături persoana iubita poti sa treci peste orice.Asa incat am hotarat,împotriva tuturor,sa-mi unesc viata cu el.Pentru ca il iubeam,am decis sa-i fiu alături,sa-l sustin,sa-l îngrijesc si sa-l respect.Ceea ce am si facut timp de 20 de ani.Am facut un copil,ne-am realizat material.Am uitat insa încet-încet ce inseamna sa fii fericită.Si,culmea,cand am avut curajul sa o spun,mi s-a spus ca nu o meritam.Am realizat ca tot ceea ce-mi închipuiam ca însemn pentru el nu exista de fapt.Nu am fost nici sprijinul lui,nici sotia de care era mândru,nici mama responsabilă.Nu eram nimic,in afara de "proasta"pe care o manipula asa cum dorea.Am decis sa deschid ochii si am inteles ca sugrumarile pe care mi le aplica nu erau de fapt din cauza ca "il provocam",asa cum motiva;em inteles ca "proasta"eram numai pentru că acceptasem tot,atatea ani,si nu pentru ca el ma considera asa;am inteles ca sunt mai buna decat toate celelalte femei cu care el isi petrecea timpul;am inteles ca nu sunt si nu am nimic din ceea ce mi-am imaginat ca am:respect,valoare,importanta,rost in viata.Am decis sa divortez,spre marea uimire si furie a sotului meu.Am îndrăznit să-mi doresc sa traiesc.Am divortat,dar fericirea inca refuza sa se arate.Trecutul inca este prezent,el inca ma controlează,direct sau indirect.Am renuntat la tot,in speranta linistii pe care mi-am dorit-o.Dar inca ma uit in dreapta si in stanga,cu sentimentul ca sunt urmărită,inca sunt amenitata frecvent,jignită,umilită sub diverse forme,una dintre acestea fiind campania de convingere a copilului nostru de 16 ani ca sunt cea care a dustrus tot.Timp de 20 de ani am acceptat diverse forme de violenta domestică pentru ca nu am avut curaj sa-mi acord ceva absolut firesc:respect fata de mine însămi.Si pentru ca am iubit...nestiind ca iubirea primeste in schimb tot iubire si nu durere.Durere pe care inca o primesc,fara a intelege de ce.Vreau sa inteleg,vreau liniste si,mai ales,ma vreau pe mine însămi asa cum stiu ca Dumnezeu m-a creeat:buna,iubitoare,gospodina,responsabila,calda.Mi-e dor.. Vreau sa salut ideea acestei campanii si in acelasi timp vreau sa ofer o mana de ajutor,prin experienta pe care o am.Povestea mea de mai sus este mult simplificată si rezumată,spatiul nepermitandu-mi sa dezvolt.Dar doresc sa împărtăsesc din experiența mea tuturor care au nevoie de asta.Pentru ca stiu cat de important este sa nu te simti singur,sa întelegi ca ceea ce auzi si suporti sunt doar manifestările unui om bolnav si nu ceea ce esti tu.