Am o fiica de 22ani Nevazatoare,bolnava si cu diabet insipid dependenta de un tratament caree nu se gaseste ìn România.Acest medicament se numeste Minirin sprei sau picaturi va rog ajutatima sami salvez fata .Acum suntem internate la sp Parhon Bucuresti..Sunt si eu grav bolnava dar nu ma mai gândesc la mine,acum Nikol e prioritatea .Va multumesc .Mai multe detali pe pagina de fb Alexandra Si Alexandra

Ma numesc Cristi Constantin si am un copil de 2 ani jumate care nu manînca singur , face ce vrea nu ne da inportanta can î-i spunem sa faca ceva , sa ne aduca ceva , face la pampers, nu vorbeste decat limba lui , cu copii unde îi vede ca se joaca este mort sa se duca acolo la iei sa alerge cu ei, cu jucariile se joaca dar se plictiseste in cateva zile, cuvinte scoate fel si fel de cuvinte , este mort pe telefoane sa-i pui muzica sau videoclipuri .Cand vrea ceva ne ia de mâna si ne duce acolo unde este acel ceva si întinde mâna spre ca sa i-l dam. Daca îi aratam ceva cum se face nu este interesat de exemplu cu o carte cu poze îi arati si zici acesta este oaia , unde este oaia , pune degetul o data de doua ori apoi gata nu mai vrea. Mentionez ca la noi a mers televizorul non stop, îi place anumite programe de desene ia telecomanda si ti-o aduce sa muti programele cand ajunge la programul preferat ti-o ia din mana si o pune pe scaun. Acum îl am internat cu febra la care a facut convulsii. La neurolog ia facut examinare si i-am zis si conportamentul de mai sus la care dânsa a zis ca nu are nimic ca este foarte rasfatat si ne-a prins slabiciunile si i-am facut toate poftele, c-am adevarat DAR MI-E FRICA SA NU AIBA AUTISM cei care stiti ce trebuie facut si unde sa ma duc , la cine sa apelez sau cum trebuie conportamentul nostru fata de copil. Am inteles ca exista un tratament pentru autism ABA dar este scump itre 2-4 mii de euro pe luna. Eu am o situatie precara si nu i-mi permit asa ceva la aproape 2 mii de lei cat am eu si sotia. De aceea va rog care stiti ce trebuie facut sa ma contactati.

ma numesc adriana o mamica de 27 de ani,am un baietel de 5 ani si 9 luni.sunt casatorita legal inca dar din 6 octombrie sotul meu a plecat de acasa si nu mai stiu nimic de el.el este sofer pe camion pe extern(europa)....de cand a plecat nu il suna pe copil doar 1-2 pe luna......nu am primit niciun leu pt copil nu m-a ajutat financiar deloc.........de craciun au venit parintii lui si mi-au adus 100 de lire..........nu am anuntat autoritatile ca a abandonat familia pt ca nu am vrut sa ii fac rau.as dori sa va intreb..la un notar in prezenta ambelor parti se poate divorta.nu avem nimic de impartit......si ar putea avea drepturi sa ia copilul din moment ce nu s-a interesat de el doar telefonic 1-2 pe luna?as vrea sa ma ajutati daca se poate sunt singura si nu stiu unde sa ma duc si ce sa fac si cui sa cer ajutorul

Buna ziua ma numesc andrea am 34 de ani ,mama a doi copi minori sunt divortata de doi ani si o luna dar nu am reusit sa fac partaju locuiesc cu cei doi copi in casa el e plecat in italia sia refacut viata cu o alta femeie ,acea persoana imi jigneste copi si pe mine ne ameninta tot timpu ca vin amandoi acasa ca ma omoara si tot felu de vorbe vulgare le lasa mesaje la copi pe foaia de facebook stau mereu cu frica ca poate veni ori cind acasa ce pot face sa pun capat acestor lucruri eu sunt de acord sa impartim totul egal si sa renunt la pensia alimentara ca sami lase casa e o casa mica la tara fara prea multe conditi dar suficent cit sami pot creste copii

In afara faptului ca am 2 copii minunati pe care ii iubesc enorm, imi urasc viata, urasc ce am devenit alaturi de "sotul" meu, urasc faptul ca sunt atat de lasa si nu pot face nimic pentru linistea mea si a copiilor mei, pentru fericirea lor, pentru ca fericirea mea sunt copiii mei, si daca ei sunt fericiti, sunt si eu fericita si linistita.M-am saturat sa stau cu frica in san, sa nu spun ceva gresit ce l-ar putea scoate din sarite, mereu e violent fizic si verbal si nu doar cu mine, ci si cu baietii, si asta ma dispera.Multi ar spune sa o iau de la capat, dar e atat de usor de spus insa foarte greu de realizat. Desi lucrez, practic sunt dependenta de el, si nu neaparat financiar ci mai mult emotional as putea spune, mereu imi spune ca daca ar fi sa divortam imi va lua copiii, iar eu fara ei sunt nimic, sunt moarta fara ei, sunt ratiunea mea de a trai, si de asta indur tot, umilinte jigniri, palme, pumni, tot. Mereu i-l iert si imi tot spun ca poate maine va fi mai bine, desi sunt constienta ca ma amagesc singura. Plec de la de serviciu cu inima cat un purice, punandu-mi intrebarea "azi cum va fi?" trec pe langa biserici si ma rog mereu sa fie bine. mai rau e ca tin tot in mine,nu am cui sa ma plang, mereu trebuie sa pastrez aparentele, desi parintii mei sunt foarte apropiati, nu le pot spune ptin ceea ce trec,ma simt parca vinovata fata de ei, tatal meu si el mai violent din fire, atat in copilaria mea si in comportamentul cu mama, nu a fost de acord cu relatia cu sotul meu de la inceput, si probabil l-ar distruge daca ar afla ceva. nu pt spune ca ma bate zilnic, insa ma terorizeaza psihic prin vorbele lui, prin jignirile lui, imi spune in gluma cica, ca vrea sa ma innebuneasca sa ma poata baga la spitalul de nebuni, o internare ,2 3 si scapa de mine. cel mai ciuda mi-e ca se poarta urat cu copiii ii pedepseste din orice, ii injura, si mereu i-l rog sa nu mai faca asta si ma pocneste de fiecare data si imi spune sa nu mai mai bag cand el pedespeste copiii., de multe ori in vin in cap fel de fel de ganduri necurate, imi vine sa ii dau cu ceva in cap, cred ca doar asa as putea scapa de el. mereu e gelos desi nu ii dau motive, desi nu sunt o frumustete de femeie, am ajuns practic o epava de femeie din ceea ce am fost cand l-am cunoscut, acum am 26 de ani, iar el 28, ne-am casatorit civil pe cand aveam 20 de ani, m-am grabit stiu, primul copil a aparut imediat dupa cununie, eram deja insarcinata cand ne-am cununat. asta a fost prostia mea, am luat decizii de viitor prea repede, fara sa i-l conosc mai bine, si acum regret, regret pana si ziua in care l-am cunoscut. Am ajuns pana si sa ma neglijez pentru a nu-i mai da motive de gelozie, degeaba, si culmea e ca el e cel care m-a inselat, si nu numai odata, dar desi am avut dovezi , mereu neaga. Profita de fiecare motiv pentru a-mi mai da cate o palma, ba ca am facut mancarea prea sarata, ba ca borsul e prea acru ba ca nu am facut aia si tot asa... vIata mea alaturi de el e un calvar, sa da orice sa ma eliberez de el, dar mi-e atat de greu. Copiii sunt inca mici, cel mare are 6 ani, iar cel mic face in curand 4, desi ei sunt motivul pentru care sunt inca cu tatal lor, stiu sigur ca ma vor judeca mai tarziu ca nu m-am despartit de el, asa cum fac si eu acum cu mama mea. Poate mai tarziu, cand ei vor ajunge la o varsta potrivita, incat sa decida alaturi de cine vor sa stea, sper sa vina repede acea zi... Ar mai fi multe de spus, faorte multe , ma simt totusi mai eliberata acum ca am scris aceste randuri, insa totusi ingrijorata , dimineata m-a sunat foarte nervos, se pare ca unul din copii a zgaraiat ecranul televizorului, "va omor in bataie" acestea au fost cuvintele lui inainte de a inchide apelul... Mai du-te acasa, acasa unde se presupune ca ar trebui sa ajungi cu bucurie, dar doar se presupune....

Sunt o mama disperata. A trebuit să trec printr-o durere 4 ani și sa ma confrunt cu probleme grave soțul meu este un om dependent de jocuri.Eu am știut că a fost un jucător pasionat, dar nu-mi puteam imagina că jocul a fost pentru el o adevarata dependentă .90 % din timpul liber si-l petrece pe jocuri, vorbeste cu alte femei pe diverse chat-uri de socializare sau orice altceva ce se poate face pe un dispozitiv cu acces la internet 12ore joaca încontinuu fara sa faca nimic altceva.Putine momente au fost cand i-am cerut sa-si petreacă timp cu copilul lui dar a fost dificil si pentru el cat si pentru copil. Durerea mea este ca am încercat să explic că eu ca soție vreau să-l ajut, dar el mereu spune ca sunt nebuna, eu nu ar trebui să-i spun ce să facă, el vrea să fie liber și vrea să "zboare", eu nu trăiesc în această lume și multe alte cuvinte jignitoare si obscene pe care mi le-a spus doar pentru ca i-am recomandat sa meargă sa se odihneasca.Inventeaza lucruri să se apere, da vina pe mine(sau alte persoane) din orice, fara motiv.Se cearta cu toată lumea, în trafic, cu polițiști, colegi, chiar prieteni. Intotdeauna am fost acasă dar nu înseamnă ca am stat degeaba.Am lucrat si 12-13-14ore/zi , trebuia să-mi fac si treburile gospodaresti și apoi sa fiu si mama / tata ... Sunt prea multe de spus ca sa fac pe cineva sa înțeleaga întreaga poveste si recunosc, am strigat si eu de multe ori, poate, mai mult decât el, am facut-o în speranța de a-l face sa se oprească. Așa că mi-am petrecut tot acest timp încercand să-mi salvez familia convinsă că se vor schimba lucrurile mai devreme sau mai târziu pentru noi și de multe ori m-am trezit singura, chiar luând responsabilitățile mele si ale lui pentru ca nu a fost niciodată prezent in viața de familie. Am încercat mereu să ascund de ceilalți problema care m-a chinuit si de rușine dar si amenintata, sperând tot timpul că nu se va întâmpla din nou, și pentru dragostea pe care i-am purtat-o am găsit puterea de a merge mai departe . Sunt o mamă disperata si obosita si vreau să-mi protejez copiii,doresc să-mi găsesc liniștea si pacea.

Buna ziua tuturor celor care vor citi aceste randuri si imi cer scuze daca povestea mea va fi cam lunga dar scrie mana ca nebuna si simt o mare eliberare daca impartasesc povestea mea cu voi. Ma numesc Elena si locuiesc in Londra dar sunt foarte nefericita. In urma cu doi ani si jumatate l-am cunoscut pe actualul sot al meu despre care am crezut ca este omul vietii mele nu mai vedeam viata mea cu nimeni altul decat el. In septembrie 2013 ne-am casatorit desi dupa parerea mea a fost un pic cam repede insa el a fost acela care a grabit lucrurile tocmai oentru ca isi lua si el viza daca se casatorea cu un cetatean al UE. Cateva amanunte despre el: Este cetatean din afghanistan si musulman. Am cazut de comun acord ca nu o sa aducem religia in discutie niciodata asa am facut pentru o perioada pana cand in cele din urma religia si cultura au intervenit intre noi. Cand m-am casatorit cu el ne iubeam enorm cu o pasiune cu care nu am mai iubit nici un barbat pana acum.(el este un om extrem de atragator are lipici la femei ca sa zic asa). Ne-am mutat impreuna inainte sa ne casatorim si a fost bine o perioada. Insa diferentele de religie si cultura deja au inceput sa apara dupa primele luni impreuna. El este foarte dedicat prietenilor daca un prieten il suna la 12 noaptea se ridica din pat si pleca fara sa-i pese ca eu sunt sotia lui si am si eu un cuvant de spus. Am inceput sa il verific sa fiu sigura ca este de fapt cu prietenii lui si nicodata nu l-am prins insa cu mata-n sac. De dormit acasa mereu vine chiar daca iese cu prietenii lui vine acasa deci se pare ca nu ma insela. Insa este si el foarte gelos si si el a inceput sa ma verifice desi eu nu mai vad alt barbat in viata mea decat el deci poate sa verifice cat vrea ca nu am nimic de ascuns. Insa am inceput sa ne certam pe motive ca ma inviovatea pe degeaba un timp nu am lucrat stateam acasa si el mereu ma acuza ca cine stie cu cine te culci tu cand eu sunt la munca. Deci pe scurt au inceput certurile foarte frecvente si pierderea increderii unul fata de celalalt el devenind chiar violent. Am vrut sa merg la politie sa spun ce am pe suflet dar el mereu ma ameninta ca o sa iti fac numai rau daca mergi la politie asa ca nu am facut-o. De asemenea am ascuns toate lucrurile urate ce se intamplau intre noi si de familia noastra. Cand vorbeam cu ei la telefon totul parea ca e rupt din rai dar numai eu stiu ce era in inima mea. Tin sa mentionez ca eu lucrez dar nu castig foarte multi bani deci dunt dependenta financiar e el si acest lucru a dus la certuri aproape zilnice. Ca sa nu mai zic ca el este mereu cu banii lui la buzunar deci la noi nu este o familie normala cum se cuvine totul la comun el ia foc daca ii cer socoteala la bani. Am incercat sa punem amandoi bani deoparte in fiecare luna dar nu a rezistat mult si iar au inceput certurile. Acum de curand insa am descoperit in telefonul lui poze cu o casa care acum se construieste la el in tara si mesaje de la prieteni: felicitari ce casa smechera ai esti cel mai mare boos in Kabul(capitala afghanistan). Am luat foc si i-am zis sa imi dea explicatie bineinteles el a negat totul dar probele il incrimineza. De abia apoi am realizat ca el de fapt de aia nu arata nici un ban ca isi face casa lui la el in tara. Am fost la un pas de despartire dar eu nu prea am bani sa ma mut asa ca sunt inca cu el prefacandu-ne in continuare ca suntem fericiti dar sincera sa fiu sunt satula de santajul, manipularile si violenta care ma fac sa ma simt ca si cum as fi prizionera lui. Eu sincer nu mai am nici un fel de incredere si prea putina iubire pentru omul asta dar inca sunt legata de el si nu stiu cum sa fac sa ma eliberez. In plus sincera sa fiu mi-e si frica de el ca este foarte razbunator si mi- zis ca daca tu o sa imi faci ceva eu o sa iti fac de doua ori rau. Acum mi-am propus sa strang bani dar mi-a zis ca trebuie sa dau si eu bani la chirie tocmai pentru ca nu vrea sa imi strang bani ca stie ca as putea pleca in orice minut. Nu stiu cum sa fac sa scap de acest om nu mai suport vreau sa ma eliberez. Are cineva vreu sfat cum as putea face?? Va rog ajutati-ma sa ma eliberez din aceasta inchisoare cumplita:(((((

Traiesc o drama de 3 ani aproximativ.Am o vita plina de calvar,dar asa cum este "traditional"in Romania,femeia trebuie sa stea intr-un mariaj nefericit,pentru ca nu are alte solutii.Am dat nastere la trei copii minunati,sanatosi,care mi-au adus pana acum numai satisfactii,dar ce folos ca nu pot sa le ofer dragostea de mama ,de care acestia au mare nevoie si asta datorita unei justitii care nu ma ajuta cu nimic. Am fost batuta si alungata din casa ,am certificat medico-legal,a trebuit sa caut solutii si le-am gasit peste hotare,pentru ca in tara eram urmarita si amenintata ca imi va lua viata si nimeni nu m-a sustinut si aparat.Am incercat pe cale legala saimi iau cei trei copii la mine ,sa ii aduc in Germania ,dar ma lupt cu legi si o justitie care nu imi da succes de cauza.In Romania toate sunt pe dos.Traiesc in Germania si lucrez ca asistent medical in spital ,dar aici MAMA SI COPILUL sunt protejati de carre stat.Traiesc o drama pe care nimeni ,daca nu este mama nu o intelege si nu stiu ce sa fac si incotro sa imi indrept pasii.Strig dupa ajutor si nimeni nu ma aude .Poate cineva gaseste si pentru mine solutie.

„Optimismul, e parte din mine, e terapie. In momente grele zambesc. Azi nu zambesc ca trebuie ci pentru ca ma simt bine”. Sunt Mihaela Radu si la varsta de 40 de ani am avut cea mai grea incercare dar si cea mai mare binecuvantare dupa ce am facut tot ce isi doreste un pamantean la aceasta varsta: 2 copii, casa, lucruri materiale un serviciu la care visam din copilarie. Atunci a inceput relatia mea cu DIVINITATEA. Eram asa de prinsa in treburile lumesti incat uitasem sa mai traiesc. Cred ca Dummnezeu a vrut ca eu sa iau o pauza, sa-mi intorc fata catre el si sa incep sa privesc si la mine si in interiorul meu. Ca sa pot pune STOP in tot ceea ce faceam mi-a dat aceasta lectie. In octombrie 2011, dupa un control de rutina am fost diagnosticata cu cancer. Cand am aflat diagnosticul am stiut ca sunt la granita dintre viata si moarte si urma sa aleg. Dupa parerea mea, cancerul e o alegere. Eu am ales sa traiesc. Am privit totul ca pe o provocare. Nici o clipa nu am trait ce scrie pe hartie. Mi-am invins frica si m-am imprietenit cu cancerul si mi-am spus nu cancer, ci ca in cer. Aceasta grea incercare m-a schimbat foarte mult in bine. M-am descoperit pe mine, mi-am descoperit interiorul, am aflat cine sunt EU. Viata mea are un alt sens. Traiesc acum si aici, pretuiesc fiecare clipa, fiecare moment, fiecare zi, am grija de mine si de sufletul meu. Am luptat cu toata fiinta mea sa nu cedez si mi-am impus sa fiu puternica si sanatoasa. Am cautat tot timpul ceva de care sa ma agat sa nu ma gandesc la boala. Am reusit, am fost si sunt mai sanatoasa ca niciodata. Cancerul poate fi invins. Cand am aflat diagnosticul am zis: -Doamne ce ma fac? O sa trec singura prin asta? Dumnezeu mi-a auzit intrebarea si m-a ajutat sa ma trezesc sa descopar cata lume ma iubeste, cati oameni, colegi, prieteni, vecini sunt alaturi de mine. De atunci am inceput sa vorbesc cu Dumnezeu si sa il simt in mine. Tot ce-i cer imi da. I-am cerut sa-mi trimita oamenii de care aveam nevoie, oameni care sa ma sustina moral, financiar, doctorii de care aveam nevoie, oameni care sa ma asculte. Cancerul se vindeca nu numai prin medicamente, se vindeca prin puterea noastra interioara, prin dorinta de a trai, de a iubi si a primi iubire, se vindeca prin sprijinul moral primit de la oameni. Multumesc lui Dumnezeu pentru oamenii trimisi in viata mea, oameni de care aveam nevoie ca eu sa ma vindec si sa imi descopar si alte parti necunoscute ale fiintei mele. Chiar daca se spune "Cancerul e boala a sufletului", sufletul se vindeca prin credinta in Dumnezeul din tine. Va multumesc si va iubesc. TRAITI,IUBITI,VIATA E UNA, BUCURATI-VA!

Tatăl meu nu m-a lovit niciodată. Mă certa deseori, mă pedepsea, dar nu mă lovea. Îl mai altoia pe frate-miu. Spunea că e prea puternic să mă lovească. Ar fi putut să mă rănească. Ieri, pentru prima dată în viață, am aflat ce înseamnă să fii atacat și rănit fizic. Am mai avut parte de ciocniri cu frate-miu, cu maică-mea, cu vreun coleg pe la școală (toate când eram copil). Dar, din adolescență și până acum, nu am fost lovită. Să încep cu începutul. În urmă cu doi ani am fost grav insultată de către sora prietenului meu, în timp ce ne întorceam cu toții de la pàrinții lor, din Târgu-Jiu (eu fiind șoferița). Mi s-au spus lucruri urâte, nefirești, de neacceptat și, așa, aiurea-n tramvai, fără să o stârnesc în vreun fel. Prietenul meu i-a spus să înceteze, însă tot drumul a fost mofluz tot pe mine (în timp ce eu i-am adus pe amândoi cu mașina acasã, pe viscol). De atunci, vreme de 4 ani, ne-am evitat. Eu am așteptat scuze, crezând că a avut o rătăcire de moment, scuze care nu au venit niciodată. Relația cu frate-său a decurs normal, îl sună mereu, vorbesc diverse, îi cere ajutorul (cum e normal, dar ca și cum eu nu aș exista, iar episodul acela ar fi încă valabil). După 4 ani mi s-a pus pata. I-am trimis un sms în care i-am spus că, dacă tot nu și-a cerut scuze, poate să se ducă naibii. (Eu, atunci, în mașină, nu i-am răspuns în niciun fel. Cred că eram prea șocată.) O lună de zile după sms nu s-a întâmplat nimic. Nu mi-a răspuns. A continuat sa vorbeasca cu frate-sãu ca de obicei. Eu, luată cu treburile mele, aproape că am și uitat. În schimb, ieri pe la prânz, se întoarce prietenul meu (cu care locuiesc de 9 ani) nervos, roșu, vorbindu-mi scrâșnit. M-a întrebat ce mesaj i-am dat, m-a înjurat oribil și a venit spre mine. Speriată, i-am spus să nu mă atingă. S-a îndepărtat un pas, m-a înjurat din nou, m-a înșfăcat de brațul drept cu o mână și de păr cu cealaltă și, cu o putere înfricoșãtoare, a început să mă zgâlțâie într-o parte și alta, încât, lucidă, aveam impresia că o să-mi rupă gâtul. Apoi, trăgându-mă de păr, m-a târât în altă cameră și mi-a dat vânt. Colțul măsuței de cafea mi s-a înfipt în gambă, lăsându-mi o tăietură. Apoi, m-a lăsat în pace, mormăind că eu l-am adus în stare de așa ceva.